Treceți la conținutul principal

Barca pe valuri. Pe Tara


Am băgat piciorul în apă şi mi-am dat seama că minunatul costum de neopren nu te izolează de apă, nu e impermeabil cum credeam. Asta e, dă-i înainte, intră în apă până la genunchi, trage de barcă cât să ajungă toată în apă fără să se raşcheteze de pietre. Toată lumea la bord! Ne cocoțăm cu chiu cu vai în barcă.
Carlo ne zice că treaba noastră e să vâslim normal când zice Forward şi invers când zice Back, go back.
Plutim frumos, lin, soarele străluceşte puternic, e cald, râul lat şi lin, strălucește turcoaz (ca Beiul de la noi).

First rapids. Ajungem la prima învolburare, suntem praf, dăm cu vâslele slab şi haotic, ne ciocnim în vâsle...
Apoi mai vin încă vreo două, parcă le prindem gustul. 

Vine una mare, Carlo ne zice că e periculoasă, cu stânci, pare și el destul de agitat... Am oprit puțin spre mal ca să ne aşteptăm între noi, cele 6 bărci de la Tri Vodenice. 

Şi am pornit, cam cu morcovu'.
De unde pluteam lejer, juuuuup am simțit cum ne trage curentul, zice Forward Carlo, fast, și începem să lopățim cu disperare, n-am luat-o noi pe cea mai bună traiectorie, ne-am mai rașchetat de câte o piatră, ne-am mai prăvălit într-un gol între valuri, ne-a sărit valul în față de zici că eram în mașina de spălat și în montaigne rousse în același timp, dar am ieșit cu bine.

  Apoi a fost un moment straniu - am tras la mal, Carlo ne-a zis că o barcă are probleme şi ne-a lăsat acolo. Am stat ce am stat cuminți, bărcile care mai erau acostate au plecat şi am rămas singurei pe mica plajă. Ne-am dat jos. A apărut o barcă cu nişte băieți veseli care au acostat şi ei. Doi au sărit din barcă şi au înotat spre o stâncă. S-au cocoțat pe ea şi s-au aruncat în apa de la baza stâncii de la înălțime. O fată mai îndrăzneață din barca noastră a intrat în vorbă (în engleză) cu ei să-i întrebe dacă au văzut vreo barcă cu probleme, că șeful nostru de barcă s-a dus să ajute, oamenii au răspuns că nu au observat... Nu mai știu cum a decurs treaba, au întrebat parcă de unde suntem, a, Romania, nice, dar voi? Belgia... super! Băieții trag la mal și scot artileria grea din apă - aveau scufundată în apă, la rece o sacoșă cu beri. Ne întreabă și pe noi, noi mai câr mai mâr, luăm una s-o bem cu toții că deh, ne gândeam... drumul mai e destul, două trei ore în față, noi în costume de neopren... în mijlocul râului... iar berea, cu efectul ei diuretic... 

Băieții, dacă au văzut că bem, ne-au mai dat, să avem la drum și o sticluță de 0,5 cu rakia. Care s-a dovedit cea mai tare treabă spre finalul călătoriei noastre pe apă, o să vedeți de ce.

Cum ne veseleam noi așa, mai cu bere, mai cu belgienii care săreau în apă de pe stâncă, apare și barca salvată, condusă de Carlo - erau tot ai noștri, intraseră pe niște pietre și nu reușiseră să iasă, mai ales că al lor șef de barcă nu știa engleză.
Carlo zice să-i păstrăm și lui o bere pentru la final, belgienii îl aud și ne pomenim că ne dau un six-pack de beri.

Pornim mai departe. Belgienii au luat-o înaine dar ne-am tot intersectat cu ei pe râu până la locul de popas de la jumătatea traseului.

Trecuserăm de ce-a fost mai greu, cică mai era una așa mai periculoasă mai spre final, dar până acolo fără probleme.
Dar asta nu înseamnă că la alea multe fără pericole nu ne-au făcut varză valurile... ohoohoo! Ba din stânga, ba din dreapta, nici nu te așteptai decât când era inevitabil să faci baie. 

Carlo se relaxase și am început să glumim, să povestim, să cântăm una-alta... ne-a făcut să intrăm într-o vâltoare cu spatele, altă dată ne-a făcut să ne învârtim în cerc, în alt moment ne-a băgat cu barca într-o cascadă... pozne d-astea. Ne-am distrat pe cinste.

Am ajuns și la popasul de mijloc de excursie, am tras la mal - aici belgienii iar se cățăraseră pe stânci si săreau,și beau bere și se hăhăiau... Și locul era plin de toți turiștii veniți la rafting în ziua aia, cu care ne călcaserăm pe picioare la locul de pornire. Vreo două bărci doar cu rusoaice, mai erau și alte multe bărci mixte cu ruși, unguri, noi cu cele 6 bărci, belgienii, pana mea, eram mulți!
A început să se înnoreze, bărcule venite mai devreme au început să se care rând pe rând. În cele din urmă am pornit și noi, sub amenințarea norilor care tot veneau.

Am mai avut parte de destule rapids care iar ne-au făcut fleașcă, doar că acum nu mai era soare și a început să ni se facă frig. Aici ne-a salvat rachia primită de la darnicii belgieni, mai toți am apelat la ea. La un moment dat Calo ne-a arătat în spate că vine ploaia, a estimat el că în vreo jumătate de oră...
Și da, se vedea venind de peste versantul muntelui, în spate, un fel de perdea albă - deja cunoșteam look-ul ăsta din ziua trecută, văzuserăm cum arată venirea ploii în munții bosniaci și sârbești.
Am început să dăm mai vioi la vâsle, mai ales că și în spate două bărci de-ale noastre începuseră să facă competiție care ajung primii la duș.
Până vâsleam mânați de ploaie Carlo ne-a mai povestit cum trece Tara prin Muntenegru și acolo pe unde eram noi ne aflam practic pe granița de pe apă dintre Muntenegru și Bosnia, apoi am depășit și zona cu podul, unde trecuserăm la venire granița în Muntenegru... Am trecut de mai multe alte tabere de rafting din Muntenegru, unde se retrăseseră mulți dintre cei de dimineață, de la pornire.
Apoi am ajuns la locul unde în Tara se vărsa râul Piva, loc de unde râul ajuns în Bosnia își schimba denumirea în Drina.
Ne-a ajuns ploaia, tot o torențială frumoasă ca toate torențialale de după-amiază din excursia asta, care a durat vreo 2 ore... Am dat la vâsle cu putere, deja ne descurcam excelent, devenise aproape o mișcare reflexă, nu mai aveam nici vâltori de când se vărsase Piva în Tara... Am ajuns la locul de acostare, ne-am dat jos și am târâit barca cu chiu cu vai până sus...
Oricum, o experiență fantastică, iar ploaia a fost un fel de cireașă de pe tort.

PS. Mulțumesc pentru poze colegilor de excursie și fotografilor oficiali pentru pozele minunate.


Comentarii

Andrei a spus…
Cine e harnic și muncește ....publică ��
Eu mai am de lucru la tura de rafting ��

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş