Liniște agitată

Tema zilei, pornind și de la recentele suferințe ale maică-mi, și de la compilarea cu alte momente, de astă dată ale mele, mai vechi, ar fi cât de mult influențează gândurile și trăirile noastre corpul nostru fizic. Din câte am citit, more or less medicalo-științific, s-ar numi somatizare,

Ai o perioadă mai nasoală, nu e nici soare afară, e frig, întunecat, nici nu prea poți să te plimbi... Te mai doare una-alta... ai oarece tendințe depresive. Și începi să acumulezi gânduri negre, pe care poate le reprimi în fața altora, poate nu, eventual te mai trezești cu câte o replică acidă care îți pică rău... Și începi să te simți mai rău și fizic. Și cu cât mai multe gânduri negre îți faci, cu atât mai puțin bine te simți. Și azi așa, mâine așa... Și începi chiar să ai simptome că ceva nu e bine. Că e cauză sau efect, numai Dumnezeu știe. Cert e că gândurile noastre ne influențează mai mult decât credem și vrem să credem. Iar uneori ne chniuim de-a dreptul singuri. E greu când e vorba de altcineva, de cineva drag, pe care nu știi cum să-l/o ajuți, cum să-l/o ajuți să își schimbe modul pesimist de-o viață de a gândi... Și cum să faci să nu mai contribui și tu involuntar, cu cine știe ce vorbă proastă, la norul de gânduri negre care oricum apasă pe umerii săi...

Îmi amintesc de vremea neagră a pastel-ului când mi-am dat seama că ce se întâmplă e de căcat, perioada în care Ioana își creștea lupii la umbra firmei, îi înfometa și-i asmuțea... Ți când mi-am dat seama că e musai să plec, să fug, dar nu găseam nimic, niciun job și eram din ce în ce mai furioasă, mai tristă, mai ca în pușcărie. Din fericire, cum-necum mai cu un sfat de la Irina, mai cu ieșirea din iarnă, am început să schimb paradigma, mi-am zis că e musai să rezist până găsesc ceva, să mă adaptez, chiar zâmbindu-le celor care-mi generau sentimente întunecate și negative. Și ușor ușor încrâncenarea a slăbit, dușmaii nu m-au mai perceput ca ceva ce trebuie mușcat, ci ca un sort of aliat... mi-am făcut viața un pic mai suportabilă, m-am forțat să schimb gândurile negre când mă năpădeau, să le întorc pe dos, să le albesc. Iar când mi-am dat seama că de fapt nimic nu mă ținea acolo în afară de frica mea, că nu exista nicio altă pușcărie decât cea din mintea mea... Chiar atunci madam exploziva și-a revărsat veninul în memorabila ședință cu dacă nu vreți să faceți de vreau eu, plecați... și, coincidență sau nu, au apărut și anunțuri, și feedback-uri că piața a început să miște... Încât m-am simțit eliberată de frica aia care mă strângea de gât, frica de nou, de eșec, de schimbare... și mi-am dat demisia, chestie care sunt sigură că a surprins-o pe madam.

Da, e greu, e tare greu să ieși dintr-o bulă neagră pe care ți-o creezi, ți-o clădești singur/ă, cu sau fără ajutor... E chiar o luptă, și nu e deloc ușoară. Lupta cu tine însuți/însăți e grea și... cumva e permanentă. Dovadă că într-un fel, ne mințim și ne păcălim singuri foarte des, fără să ne dăm seama. Dar apoi un debușeu, o chestie, un fel de exces de ceva (de mâncare, de băutură, de shopping, de cine mai știe ce) indică cum că iar te minți cu ceva.
Că nu ți-e bine, chiar dacă rațional ești convins că îți e bine... că ceva te macină, te deranjează, dar nu vrei să te gândești la asta, ignori...