În ianuarie ăsta am fost mai puțin plimbăreață?! Parcă un pic. Ia să vedem. A fost plimbarea cu Arhiva de geografie la amfiteatrul părăsit din Orășelul copiilor și pe la lacul Văcărești. Friguț, lume multă, dar multă, frate, au fost și destui din gașca plimbăreților cu Terra, au fost și două foste colege de la pastel, Anda, care locuiește chiar foarte aproape de lacul Văcărești și Irina mică (IGU). Ar fi fost tare mișto dacă reușea să vină și Irina (IGI), păcat că n-a putut.
Mi-a plăcut amfiteatrul ăla, mare păcat că e lăsat de izbeliște, ar merge bine de tot un concert, o piesă de teatru în aer liber (pe vreme caldă, evident). Pe urmă sunt mulțumită de plimbarea pe conturul parcului Văcărești, chit că plimbatul pe margine nu a fost chiar așa extraordinară, cu vremea mohorâtă, iarna semitrecută și culorile ofilite.
Dar partea cu traversatul în diagonală a fost mișto. E clar că pe lângă bălți, prin stuf e altă viață, e pitoresc, ai ce vedea. Bălțile erau înghețate tun, ne-am și plimbat pe una mai mare. Faună locală, puradei veniți la izvor, un nene cu un câine imens ceva ciobăneasc, niște neni care adunau stuf și făceau oarece împletituri... Asta a fost pe 9 ianuarie. Și la finalul excursiei, Anda ne-a chemat la o ciocolată caldă la ea pe Irinuk și pe mine, ne-a plăcut căsuța ei cea nouă, foarte frumușică și spațioasă. Chiar a fost o zi mișto.
Apoi, la două săptămâni am zis că musai să nu mai ratez drumeția de două zile cu Terra cu Padina - Babele - Piatra Arsă - Cota 200 - Cota 1400. S-a nimerit fix în perioada gerurilor maxime de anul ăsta, dar n-a fost bai. Doar în autocar la dus, până la Câmpina, la pauza de benzinărie, a fost un frig crunt, nu știu cum se pierdea toată căldura de la motor și... cumva bătea vântul în autocar, aveam flori de gheață pe ferestre și stăteam înfofoliți exact ca afară.
La oprire șoferul a făcut nu știu exact ce, în orice caz s-a mai dezmorțit atmosfera și ne-am mai decongelat și noi. Am ajuns la Sinaia în parcarea Penny, unde ne așteptau jeep-urile care să ne ducă la Padina. Ne-am plimbat până la belvedere, apoi am ajuns la lacul Bolboci, care era înghețat bocnă, am făcut poze multe cu văcuțele crețe ale cabanei Bolboci, apoi ne-am continuat drumul până la Cheile Tătarului unde n-am zăbovit că ne simțeam congelați și apoi am ajuns la Padina. Am descoperit cu surprindere că era atât de aproape de Bolboci! Și nu era feloc în vârf de munte cum îmi închipuiam eu. (Și mi-am amintit că până în poiana Padina am ajuns atunci la nunta Mariei și-a lui Tudor, când am venit cu Dog și Livia și din acuza drumului prost dinspre Moroieni am ajuns târziu, am încercat să ajungem la biserica de la peștera Ialomiței, și fix la coada poienei Padina ne-am rătăcit, n-am găsit drumul spre biserică și ne-am întors la Bolboci și i-am așteptat acolo pe însurăței.)
La cabană, cald și bine, mâncarea bună, antren, glume. Am făcut o mică drumeție până la peștera Ialomiței, am vizitat-o - e frumos, spectaculos, mi-a plăcut - apoi am mai urcat nițel până aproape de hotel Peștera și am coborât pe o potecuță până spre cabană. Soare, frumos, ger, poze frumoase. Apoi ne-am petrecut restul zilei la cabană, care jucând Mafia, care Macao, care doar chibițând, cu vin fiert, ciorbe, haleli și/sau bere, după preferințe. În jur de 10-11 ne-am retras, că a doua zi urma marele traseu.
Trezire le la 7-7:30, în ideea să fim la masă la ora 8. În fine, cred că în jur de ora 9 an terminat toți cu masa, strânsul bagajelor și-am ieșit din cabană.
Ei, și am pornit. Pe prima bucată, urcușul spre cabana Babele adică, pe o pantă însorită, ne-am încălzit, mi-am și dat jos geaca de ski. Și cam cât a fost soare, cu excepția porțiunilor cu vânt puternic (și rece, să nu uităm că am nimerit cel mai geros weekend de iarna asta), am mers doar în polar. Iar multe poze - era și păcat să nu faci poze, la ce vreme superbă era, cu zăpada strălucind fotogenică peste tot și cerul abastru aprins sub un soare cu dinți, dar foarte viu.
La Babele scurt popas de revenire, doar de-un ceai și de uscare sau schimbare a țoalelor ude. Pornirăm pe platou voios spre cabana Piatra Arsă, unde știam că luăm masa. Am mers prin zăpezi frumoase, iar poze multe, ajunși la Piatra Arsă am halit care ce-a poftit apoi pornirăm spre cota 2000. Aici ne-a istovit nițel urcușul pe muntele Furnica, am dat și de o pantă cu zăpadă înghețată mai dificil de urcat, dar o răzbirăm și pe ea. Ajunși la Cota 2000 am votat care vrea să coboare cu telecabina, care vrea sa mai coboare pe jos... A fost un singur abandon, restul am coborât până la cota 1400 pe jos. Cum deja soarele se ascundea, frigul se lăsa, odată ajunși la 1400 ne-am declarat în masă în favoarea coborârii în Sinaia cu telegondola. Așa că iată, m-am dat prima dată-n viață cu telegondola. Ajunși în Sinaia ne-am congelat instantaneu și visam doar să urcăm în autocar, cu speranța să fie cald. Și din fericire chiar a fost. Drumul de întoarcere a fost mult mai uman decât cel de la dus.
Bun. Cam atât cu călătoriile. În rest, întâlniri cu prietenii, ba cu gașca pastelată la Regina, ba cu fetele pastelate la o ciocolată caldă, ba cu Claudia la un concert de jazz la o ceianărie drăguță...
Am terminat de citit „Ucenicul cel bun”, de Iris Murdoch. La început m-a cam plictisit, partea cu chinurile depresive și remușcările lui Edward și cu clanul familiei sale, tot soiul de membri din înalta societate cu ale lor preocupăr și teorii, cu frivolitățile lor. Mă felicit însă c-am mers înainte cu cititul. În final pot spune cu tărie că mi-a plăcut cartea. Și cum e scrisă, și ideile incluse printre rânduri. Mă distrează unul dintre citatele criticilor de pe copertă, unde zicea ceva de genul e o carte despre imposibilitatea de a fi bun. But, well, după părerea mea, nu ăsta e mesajul. Ăla e doar un mesaj secundar și interpretabil, ilustrând diferența dintre idealul absolut și copia sa din realitatea imperfectă. Părerea mea e că, de fapt, autoarea pune accentul pe a trăi cu adevărat versus a trăi din idei și idealuri neadecvate realității. Cum uneori, crezând că poți face numai bine și încercând asta, nu îți iese de fiecare dată. De multe ori gândurile și reacțiile celorlalți vor fi contrare. Iar ăsta e un lucru pe care cei care la un moment dat în viață au crezut asta (că poți face doar bine) și au dat piept cu viața și cu oamenii, așa diferiți și neașteptat de altfel decât crezi, au înțeles-o pe pielea lor. Desigur, personajul Stuart este cumva dus spre extrem. Dar acesta un fir secundar al poveștii. Firul principal vizează evoluția lui Edward. De la un filfizon de bani gata, drogat și fără griji, la un depresiv acut cu șanse de cronicizare în urma morții prietenului său Mark, de care este și se simte vinovat, trecând prin tot felul de stări și peripeții (prezicătoarea, conacul tatălui său de sânge, mama vitregă și surorile sale, cu toată atmosfera ciudată și misterioasă care înconjoară casa și familia, cu tatăl său, afestat de demență sau altă maladie similară, descoperit în cele din urmă închis în turnul propriei case, întâlnirea cu sora lui Mark, întâmplările ciudate, coincidența cu mașina împotmolită a tatălui vitreg al lui Edward, care dă în vileag relația secretă a acestuia cu soția celui mai bun prieten, etc etc) Edward iese trist, îndurerat, dar purificat și întărit. Fără să își propună ca fratele său vitreg să fie bun, generează în jurul său deznodăminte pozitive. Cum alte cărți de Iris Murdoch n-am citit, nu am avut cum să identific temele recurente din operele ei - aflate din cronicile altora mai citiți. Dar mă gândesc că, până la urmă, atâta vreme cât te preocupă o idee, o vei aduce cumva cu tine în operele tale, de orice natură ar fi ele. Astea ar fi semne ale modului (sau măcar ale temelor majore) de gândire ale autorului...
Alfel, iar m-am gândit, când eram pe munte (și după), că da, asta e ce-mi place să fac, asta aș face ca chestie principală în viață. În niciun caz să stau 8/9 ore la birou pe sanun cu ochii în monitor și mâna pe mouse. So, cum necum, mă gândesc și mă tot gândesc cum pot ajunge la rezultatul ăsta. Respectiv inversarea proporției dintre mers pe munți-alergat-biciclat-etc (chestii outdoor) și munca de birou. Work in progress. TBD.
Mi-a plăcut amfiteatrul ăla, mare păcat că e lăsat de izbeliște, ar merge bine de tot un concert, o piesă de teatru în aer liber (pe vreme caldă, evident). Pe urmă sunt mulțumită de plimbarea pe conturul parcului Văcărești, chit că plimbatul pe margine nu a fost chiar așa extraordinară, cu vremea mohorâtă, iarna semitrecută și culorile ofilite.
Dar partea cu traversatul în diagonală a fost mișto. E clar că pe lângă bălți, prin stuf e altă viață, e pitoresc, ai ce vedea. Bălțile erau înghețate tun, ne-am și plimbat pe una mai mare. Faună locală, puradei veniți la izvor, un nene cu un câine imens ceva ciobăneasc, niște neni care adunau stuf și făceau oarece împletituri... Asta a fost pe 9 ianuarie. Și la finalul excursiei, Anda ne-a chemat la o ciocolată caldă la ea pe Irinuk și pe mine, ne-a plăcut căsuța ei cea nouă, foarte frumușică și spațioasă. Chiar a fost o zi mișto.
La oprire șoferul a făcut nu știu exact ce, în orice caz s-a mai dezmorțit atmosfera și ne-am mai decongelat și noi. Am ajuns la Sinaia în parcarea Penny, unde ne așteptau jeep-urile care să ne ducă la Padina. Ne-am plimbat până la belvedere, apoi am ajuns la lacul Bolboci, care era înghețat bocnă, am făcut poze multe cu văcuțele crețe ale cabanei Bolboci, apoi ne-am continuat drumul până la Cheile Tătarului unde n-am zăbovit că ne simțeam congelați și apoi am ajuns la Padina. Am descoperit cu surprindere că era atât de aproape de Bolboci! Și nu era feloc în vârf de munte cum îmi închipuiam eu. (Și mi-am amintit că până în poiana Padina am ajuns atunci la nunta Mariei și-a lui Tudor, când am venit cu Dog și Livia și din acuza drumului prost dinspre Moroieni am ajuns târziu, am încercat să ajungem la biserica de la peștera Ialomiței, și fix la coada poienei Padina ne-am rătăcit, n-am găsit drumul spre biserică și ne-am întors la Bolboci și i-am așteptat acolo pe însurăței.)
Trezire le la 7-7:30, în ideea să fim la masă la ora 8. În fine, cred că în jur de ora 9 an terminat toți cu masa, strânsul bagajelor și-am ieșit din cabană.
La Babele scurt popas de revenire, doar de-un ceai și de uscare sau schimbare a țoalelor ude. Pornirăm pe platou voios spre cabana Piatra Arsă, unde știam că luăm masa. Am mers prin zăpezi frumoase, iar poze multe, ajunși la Piatra Arsă am halit care ce-a poftit apoi pornirăm spre cota 2000. Aici ne-a istovit nițel urcușul pe muntele Furnica, am dat și de o pantă cu zăpadă înghețată mai dificil de urcat, dar o răzbirăm și pe ea. Ajunși la Cota 2000 am votat care vrea să coboare cu telecabina, care vrea sa mai coboare pe jos... A fost un singur abandon, restul am coborât până la cota 1400 pe jos. Cum deja soarele se ascundea, frigul se lăsa, odată ajunși la 1400 ne-am declarat în masă în favoarea coborârii în Sinaia cu telegondola. Așa că iată, m-am dat prima dată-n viață cu telegondola. Ajunși în Sinaia ne-am congelat instantaneu și visam doar să urcăm în autocar, cu speranța să fie cald. Și din fericire chiar a fost. Drumul de întoarcere a fost mult mai uman decât cel de la dus.
Bun. Cam atât cu călătoriile. În rest, întâlniri cu prietenii, ba cu gașca pastelată la Regina, ba cu fetele pastelate la o ciocolată caldă, ba cu Claudia la un concert de jazz la o ceianărie drăguță...
Am terminat de citit „Ucenicul cel bun”, de Iris Murdoch. La început m-a cam plictisit, partea cu chinurile depresive și remușcările lui Edward și cu clanul familiei sale, tot soiul de membri din înalta societate cu ale lor preocupăr și teorii, cu frivolitățile lor. Mă felicit însă c-am mers înainte cu cititul. În final pot spune cu tărie că mi-a plăcut cartea. Și cum e scrisă, și ideile incluse printre rânduri. Mă distrează unul dintre citatele criticilor de pe copertă, unde zicea ceva de genul e o carte despre imposibilitatea de a fi bun. But, well, după părerea mea, nu ăsta e mesajul. Ăla e doar un mesaj secundar și interpretabil, ilustrând diferența dintre idealul absolut și copia sa din realitatea imperfectă. Părerea mea e că, de fapt, autoarea pune accentul pe a trăi cu adevărat versus a trăi din idei și idealuri neadecvate realității. Cum uneori, crezând că poți face numai bine și încercând asta, nu îți iese de fiecare dată. De multe ori gândurile și reacțiile celorlalți vor fi contrare. Iar ăsta e un lucru pe care cei care la un moment dat în viață au crezut asta (că poți face doar bine) și au dat piept cu viața și cu oamenii, așa diferiți și neașteptat de altfel decât crezi, au înțeles-o pe pielea lor. Desigur, personajul Stuart este cumva dus spre extrem. Dar acesta un fir secundar al poveștii. Firul principal vizează evoluția lui Edward. De la un filfizon de bani gata, drogat și fără griji, la un depresiv acut cu șanse de cronicizare în urma morții prietenului său Mark, de care este și se simte vinovat, trecând prin tot felul de stări și peripeții (prezicătoarea, conacul tatălui său de sânge, mama vitregă și surorile sale, cu toată atmosfera ciudată și misterioasă care înconjoară casa și familia, cu tatăl său, afestat de demență sau altă maladie similară, descoperit în cele din urmă închis în turnul propriei case, întâlnirea cu sora lui Mark, întâmplările ciudate, coincidența cu mașina împotmolită a tatălui vitreg al lui Edward, care dă în vileag relația secretă a acestuia cu soția celui mai bun prieten, etc etc) Edward iese trist, îndurerat, dar purificat și întărit. Fără să își propună ca fratele său vitreg să fie bun, generează în jurul său deznodăminte pozitive. Cum alte cărți de Iris Murdoch n-am citit, nu am avut cum să identific temele recurente din operele ei - aflate din cronicile altora mai citiți. Dar mă gândesc că, până la urmă, atâta vreme cât te preocupă o idee, o vei aduce cumva cu tine în operele tale, de orice natură ar fi ele. Astea ar fi semne ale modului (sau măcar ale temelor majore) de gândire ale autorului...
Alfel, iar m-am gândit, când eram pe munte (și după), că da, asta e ce-mi place să fac, asta aș face ca chestie principală în viață. În niciun caz să stau 8/9 ore la birou pe sanun cu ochii în monitor și mâna pe mouse. So, cum necum, mă gândesc și mă tot gândesc cum pot ajunge la rezultatul ăsta. Respectiv inversarea proporției dintre mers pe munți-alergat-biciclat-etc (chestii outdoor) și munca de birou. Work in progress. TBD.
Comentarii