Amestec de sport, călătorii cu epifanii

Pe o vreme amestecată, ba nor, ba soare, ba vânt, ba cald, ba rece, ba agonie, ba extaz, am mers de dimineață la spinning, ora de race de sâmbătă, ne-a muncit instructorul vreme de 70 de minute de ne-a ieșit toată apa din noi - suntem leoarcă după fiecare oră, dar de astă dată a fost ieșit din comun. Am fost împărțiți pe echipe, unii pe dreapta, ceilalți pe stânga și era competiție, care echipă se coordonează mai bine și trage mai tare. A ieșit egalitate, cu toate că la început ceilalți au pornit mai bine. Ei erau ceva mai buni pe coordonare, noi pe sprinturi. Cert e că a fost o oră foarte solicitantă. Mai demult mi-a încolțit în minte ideea să scriu oarece ceva despre spinning, dar abia azi, după ora matinală ni s-a coagulat ceva în minte. Legat de efort, de perseverența cu care unii oameni aleargă, fac spinning sau orice altceva care te solicită intens de se miră ceilalți că ce te-a găsit de te chinui singur așa... Unii, prin sport, reușesc să iasă din depresii cumplite... Unii devin de-a dreptul dependenți de sport... de ce? explicație științifică - endorfine tra-la-la, nu zic nu, sigur că-i așa. Ca om care se stofoacă ba alergând, ba la spinning am simșit pe pielea mea că, după un efort susținut și prelungit te simți foarte bine, ca un om nou, obosit, dar cu o stare psihică bună. Și ce idee mi-a trăsnit? Ca dacă e ceva un pic mai mult de-atât? Mă gândeam că noi toți cei prizonieri ai vieții moderne ajungem să fim cumva deconectați de la ceea ce este esența noastră, tot luându-ne cu grija zilei de azi și de mâine, cu grijile induse de alții, cu deadline-uti, cu țeluri care până la urmă nu au legătură cu noi ci doar cu dorința de a demonstra ceva... Ne creăm vieți artificiale, lipsite de suflet, bazate pe competiție, pe demonstrație. Ceva ne lipsește și substituim ceva-ul ăla cu alte ceva-uri dezirabile social, la modă, aducătoare de bani, faimă, putere. Ei, și ce se ascunde după toate astea? Ce vrea de fapt omul ăla dincolo de putere, bani, faimă? Pentru ce face tot ce face? Aici ar fi întrebarea. Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au dorit acel Apus - vorba lui Eminescu...
Ei, si, zic eu, cumva, atunci când te depășești pe tine însuți/însăți prin efort susținut... uiți cumva de tine și de construcțiile din mintea ta, apropiindu-te de ceea ce ești tu dincolo de toate măștilem vopselurile, zorzoanele cu care te-ai pricopsit, care-s toate fală dar și povară... și în momentele alea, uiti de ele, pentru că te concentezi pe ce faci în clipa aia, la următorul pas, la următoarea pedală. Poate și de asta după ce reușim să facem acel efort care ne-a mutat de pe drumul nostru obișnuit ne simșim mai bine. Un pic și inconștient ne regăsim? Regăsim (pentru a pierde apoi din nou cât de repede) acel ceva de care ne-am înstrăinat prin propriile noastre ziduri și construcții mentale... Tot în același tip de activități sunt și călătoriile. Pentru prima dată mi-am dat seama de cât de puține lucruri avem nevoie cu adevărat în prima excursie de 2 săptămâni cu gașca când am umblat o săptămână cu rucsacul în spinare și cu cortul în rucsac. Unde în rucsac trebuia să ai strictul necesar - dacă îți luai prea multe, tu le cărai și îți dădeai duhul urcând și coborând pe coclauri...Dacă îți luai prea puține, riscai ori să dârdâi, ori să nu prea ai ce mânca (sau bea).
Cred că activitățile astea care te reconectează cu natura, cu ceea ce este natural, ne ajută să ne reconectăm și pe noi cu noi înșine. Ne aduce o fărâma de echilibru instabil al naturii. Ne ajută sp vedem, măcar parțial, ce e important cu adevărat și ce e de ordin secundar. Și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, dacă ne dorim asta. A scăpa de toate chestiile artificiale din viața noastră, de lumile artificiale, care sunt clădite cu mintea, dar sunt doar experimente sterile (nu par neapărat așa, dar, la o privire mai atentă, când te întrebi cu mintea limpede dacă chiar îți folosesc la ceva cu adevărat...) ne poate fi util ca să ne simplificăm viața pe care tot noi - dar și ceilalți - o complicăm.
Weekendul ăsta, la un moment dat, după o spaimă destul de profundă, am regăsit ceva ce am simțit de ceva ani că pierd progresiv. Un anume fel de credință a mea personală, care la un moment dat m-a dus pe drumuri nebănuite și mi-a dat curaj și conjuncturi favorabile... pe care, ușor ușor, pe nesimșite o tot pierdeam, fir cu fir, diluată, diminuată... Am regăsit-o și m-a scos din butoiul cu pesimism. Și o tot rumeg, încerc să o conceptualizez cumva, am niște ițe de început... dar mai am mult până să țes în cuvinte acest ceva care prin definiție e deasupra cuvintelor și conceptelor...