alergări

În scrierea anterioară am uitat să trec pe-acolo pe la posibile cauze ale coagulării unor concluzii pur și simplu mi-a scăpat să zic de Murakami. Care oricum ar fi, m-a pus pe direcție cu gândirea.

Îmi place Murakami de când i-am citit prima carte. Pentru mine, a fost În căutarea oii fantastice. Apoi la un moment dat am cumpărat Cronica păsării arc (la distanță de ceva ani). Care și ea mi-a plăcut mult. Și tot așa, lasă lucrurile oarecum în aer. Și anul trecut cu nu știu ce ocazie era mare reducere la cărți pe Elefant și mi-am mai luat câteva cărți de Murakami plus alți autori africani, chinezi, indieni. A fost o fază asiatică, aș zice. Și apoi mai prin toamnă-iarnă mi-am mai luat de la polirom încă câteva romane de Murakami. Le-a venit rândul la citit cred că destul de curând după această ultimă achiziție. Și am tot citit Murakami până am simțit nevoia să mai variez, să mai ies nițel din pasa fantastică. Dar înainte de asta am zis hai, musai să citesc Portretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, despre care auzisem de la Ione că a impresionat-o. Carte subțirică. Și da, foarte diferită de ce scrie el. Pentru că aici a scris despre el și experiențele lui ca alergător de maratoane. O latură a sa pe care evident n-aș fi bănuit-o niciodată.
Și a avut acolo momentul în care a început să scrie (până atunci fusese proprietar de club de jazz), cum la un moment dat s-a decis să lase baltă afacerea de club ca să se dedice doar scrisului. Și chestia cu alergatul, devenit treabă mai serioasă din cauza sedentarismului... Și cum și-a concentrat viața pe scris, ajutându-se și de alergat ca de un soi de combustibil. Și citind eu toate astea mă încercau tot soiul de senzații-emoții, de la tristețe, ușoară invidie, admirație, înțelegere, pe alocuri o oarecare identificare cu el la felul cum se raportează el ca alergător la ceilalți (competiția cu tine însuți, nu cu alții). Și când povestea pe pregătirea pentru maratonul din Hawaii... Da, aș fi vrut să ajung acolo, să alerge și tălpile mele prin astfel de locuri. Da, deci general vorbind, m-am simțit ca un ceva mic și jigărit care se uită-n sus la ceva mare, frumos... cu gândul I wish...
Deci cu siguranță m-a influențat.

Alergarea pe distanțe cât de cât mai lunguțe, care te fac să petreci tu cu tine și doar atât cel puțin o oră te fac să gândești la fel de fel de lucruri în timpul ăsta. Care mai mișto, care mai triste, cqare mai intelectuale, care mai frivole. Dar te ajută să te limpezești. Să scapi și de eventualii nervi, de stresuri, de fel de fel de prostii. Și să îți acorzi atenție ție însuți/însăți. Să își simți corpul, reacțiile lui, felul cum te pișcă gerul sau vântul. Simți că ești viu.
Și Murakami, ca un alergător mult mai tenace decât mine - n-am alergat niciun maraton, doar un semimaraton, și mă gândesc să mai încerc unul la primăvară - descrie stări și senzații parțial cunoscute, parțial încă necunoscute. Toate profund umane...