Black and red attitude. Seară, rochie neagră şi atitudine rouge. Afară, răcoare plăcută, nu frig. Un fel de-a nu-mi păsa, un fel de bucurie simplă (mă amuz gândindu-mă că unii oameni care se ocupă cu categorisirile, conceptualizările şi definirile numesc acum, modern, chestia asta ca mindfullness. O definiţie nouă pentru un lucru vechi de când lumea. De la budism, și nu numai...). Un sentiment de cultivat. Ţopăit printre resturi de gheaţă, alergat după autobuz; luminile oraşului, o mică plimbare de la Universitate la Cocor. Piesa ne-a făcut pe toate să râdem cu lacrimi - o comedie dintre cele care-mi plac, mai de râsu'-plânsu'.
De vreo doua-trei zile văd la televizor o reclamă care mă calcă pe nervi prin stereotipurile pe care le foloseşte. Mai ales că e o reclamă socială, la un program pe fonduri europene, care se numeşte R.E.S.P.E.C.T. Care ar trebui să promoveze egalitatea de şanse pentru femei vs. bărbaţi. Idee bună, păcat de clişee. Don'şoara poartă la început balerini şi pare-se că ar fi chelneriţă, apoi brusc se emancipează, îşi ia catrafusele, diplomele şi începe să poarte pantofi cu toc, haine office, e fericită şi lucrează într-o corporaţie. Iată deci idealul de fericire modernă promovat. Gata, am dizolvat inegalitatea de şanse. De parcă în corporaţii... De parcă tocurile... De parcă hainele office... Oooof!
Dincolo de chestiile astea de amănunt, tonul face muzica. Cumva atitudinea, cu sau fără accesorii, face diferenţa. Una e să umbli cu capul în pământ, parcă cu frică, cu jenă că exişti, alta e să mergi drept, cu privirea sus şi cu un zâmbet abia schiţat pe chip şi-n ochi. Şi îmi e din ce în ce mai clar că, de cele mai multe ori, cine are încredere în sine face o impresie foarte bună. Felul cum te percepi tu pe tine însuţi/însăţi îi face pe ceilalţi să preia cumva această părere. Cel puţin până mai târziu. Asta e o lecţie de aprofundat. Am un studiu de caz viu şi plin de forţă pe care ar trebui să-l iau ca model în ce priveşte atitudinea (Ioana). Aşa cum am un studiu de caz (negativ) despre unde te aduce autovictimizarea şi depresia (Dominic). Aşa cum am un studiu de caz (tot negativ) şi despre cum poţi să ajungi plângând fără încetare moartea persoanei iubite (mama lui Laurențiu).
E interesantă viaţa asta, ne dă deseori exemple, pozitive sau negative, pe care, dacă avem ochi, le vedem, dacă nu... nu. Sunt sigură c-au fost mult mai multe exemplele de la care aveam ce să învăţ... dar nu le-an văzut. Astea trei m-au impresionat puternic, de asta n-am putut să nu le observ.
E o chestie uimioare descoperind cât de des sunt oamenii nesiguri de sine. Mai toți avem o problemă cu încrederea în noi înșine, manifestată sau nu, negată sau nu, depășită sau nu. Și e uimitor câte forme și înfățișări poate căpăta neîncrederea asta. Și iar, uimitor: unii n-au nicio treabă în anumite aspecte, dar în schimb sunt ca niște copilași în altele. Inclusiv eu, da, da, asta e sigur, întotdeauna întâi mă disec pe mine înainte de a-i analiza pe alții.
De vreo doua-trei zile văd la televizor o reclamă care mă calcă pe nervi prin stereotipurile pe care le foloseşte. Mai ales că e o reclamă socială, la un program pe fonduri europene, care se numeşte R.E.S.P.E.C.T. Care ar trebui să promoveze egalitatea de şanse pentru femei vs. bărbaţi. Idee bună, păcat de clişee. Don'şoara poartă la început balerini şi pare-se că ar fi chelneriţă, apoi brusc se emancipează, îşi ia catrafusele, diplomele şi începe să poarte pantofi cu toc, haine office, e fericită şi lucrează într-o corporaţie. Iată deci idealul de fericire modernă promovat. Gata, am dizolvat inegalitatea de şanse. De parcă în corporaţii... De parcă tocurile... De parcă hainele office... Oooof!
Dincolo de chestiile astea de amănunt, tonul face muzica. Cumva atitudinea, cu sau fără accesorii, face diferenţa. Una e să umbli cu capul în pământ, parcă cu frică, cu jenă că exişti, alta e să mergi drept, cu privirea sus şi cu un zâmbet abia schiţat pe chip şi-n ochi. Şi îmi e din ce în ce mai clar că, de cele mai multe ori, cine are încredere în sine face o impresie foarte bună. Felul cum te percepi tu pe tine însuţi/însăţi îi face pe ceilalţi să preia cumva această părere. Cel puţin până mai târziu. Asta e o lecţie de aprofundat. Am un studiu de caz viu şi plin de forţă pe care ar trebui să-l iau ca model în ce priveşte atitudinea (Ioana). Aşa cum am un studiu de caz (negativ) despre unde te aduce autovictimizarea şi depresia (Dominic). Aşa cum am un studiu de caz (tot negativ) şi despre cum poţi să ajungi plângând fără încetare moartea persoanei iubite (mama lui Laurențiu).
E interesantă viaţa asta, ne dă deseori exemple, pozitive sau negative, pe care, dacă avem ochi, le vedem, dacă nu... nu. Sunt sigură c-au fost mult mai multe exemplele de la care aveam ce să învăţ... dar nu le-an văzut. Astea trei m-au impresionat puternic, de asta n-am putut să nu le observ.
E o chestie uimioare descoperind cât de des sunt oamenii nesiguri de sine. Mai toți avem o problemă cu încrederea în noi înșine, manifestată sau nu, negată sau nu, depășită sau nu. Și e uimitor câte forme și înfățișări poate căpăta neîncrederea asta. Și iar, uimitor: unii n-au nicio treabă în anumite aspecte, dar în schimb sunt ca niște copilași în altele. Inclusiv eu, da, da, asta e sigur, întotdeauna întâi mă disec pe mine înainte de a-i analiza pe alții.
Comentarii