micutze aberatzii

Eram convinsa ca ieri voi sta toata ziua in casa, muncind cu drac si spor... O zi de kkt, adica. Dar ce bine ca exista neprevazut pe lumea asta! Iubesc neprevazutul! M-a sunat o fosta colega de facultate, cu care mai vorbisem eu sa mai mergem la un teatru... Aveam invitatii la teatru de la o alta fosta colega de-a noastra, buna prietena cu cea care m-a sunat. Uraaa! Teatrul Metropolis (??? de ce mi-a sunat cunoscut? a, da, am vazut reclama la festivalul de teatru B-Fit, si chiar ma gandeam c-ar fi tare misto sa ma duc la piesele din festival...), piesa "Tu si eu". Am intarziat, dar fetele m-au asteptat, am intrat incercand sa nu deranjam prea tare, ca piesa incepuse deja... Actorii erau francezi, vorbeau, evident in franceza... De fapt era un actor, singurul care vorbea, si inca un tip la pian si o tipa la vioara. Actorul avea o figura nu prea simpatica, cand zambea aducea a basescu... Si totusi a jucat super (parerea mea). Un lung monolog, gandit ca un dialog intre el si ea,...

gasca mea a plecat spre Vama... Cel putin o mare parte... Si cand ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu si eu acolo... la ora asta band o tequilla, votca sau bere... Dar daca totul iti merge prost, pe dos, mai bine s-o lasi balta... Asa mi s-a intamplat mie. N-aveam bani de mers, asa ca mi-am luat de lucru acasa... o lucrare cu deadline pe 30 aprilie... Ziceam ca reusesc s-o termin intr-o saptamana, dar era usor imposibil, ar fi insemnat sa nu mai dorm noptile si sa lucrez... dar sa fiu lucida si ziua, la serviciu... Dar poate ca nebuna cum sunt, daca ma decideam, o faceam si pe-asta... dar cand situatia e imputita, se mai intampla inca una mai motzata, sa-i puna capac. Nu-mi mai gasesc cardul. il dau pierdut dar dureaza minim 7 zile pana imi dau altul nou. Deci zero lei, zero bani, munca in draci... Asa ca m-am gandit, cu mintea uimita de asa intamplari absurdistane, ca mai bine o las balta si stau frumusel acasa, sa-mi termin treburile fara hei-rupisme daramatoare, cu riscul de a regret...

De cand am devenit cumva constienta de existenta mea am avut o dorinta ciudata, poate, din puctul de vedere al altora: sa fiu eu mai cu motz. Sa nu fiu ca altii. Mult mai tarziu, vorbind cu alti oameni, a vazut ca multi, foarte multi vor, dimpotriva, sa fie ca toata lumea! A fost un mare shoc pentru mine. Cum sa vrei sa fii un numeni, un/o oarecine?! Si totusi, lor le e bine... Mie nu, pentru ca eu sunt sincera cu mine, stiu cine sunt, ce vreau, ce imi trebuie, si nu fac compromisuri cu propria constiinta si viatza. Idealista, ar zice altii; nerealista; neadaptata, aeriana etc, etc. O fi oare atat de rau sa vrei sa fii tu insati/insuti, sa nu vrei sa fii "another brick in the wall"? Sa fii impacat cu propria-ti constiinta, chiar daca facand un compromis ti-ar fi mult mai bine? Sa faci numai ce stii ca e bine? Da, e greu, e foarte greu sa inoti contra curentului... Dar daca curentul asta, pe care multi il urmeaza, nu duce spre ceva bun, daca spiritul de turma te duce aiurea? A...

La ce bun toate astea? La ce bun tot zbuciumul, agitatia, nervii, dorintele, supararile, iubirile, suferintele, incercarile... La un moment dat obosesti si totul iti pare lipsit de sens. Ce caut eu in viata mea... ce rost am, oare trebuie sa am un rost? Oare viata e un vis (da, sunt altii mult mai destepti care si-au pus problemele astea...)urat sau mai putin urat? Cine sunt eu... ce sa fac sa scap din cusca (ma simt ca un soricel din acela care invarteste toata viata la cusca lui ca o roata)... Intrebari in general fara raspuns... sau fara un raspuns batut in cuie, clar, intrebari cu mii de raspunsuri la alegere... Nu-i nimic, e doar oboseala. M-as duce sa dorm putin, cum spunea Marin Sorescu (in Raceala).

O zi frumoasa, soare... "Verde crud, verde crud... Mugur alb, si roz si pur, Vis de-albastru si de-azur"... nu te mai vad, nu te mai aud, nici nu mai vreau, nici nu mai pot, nici macar nu pot spune ca am regrete. Cand nu se mai poate, cand e prea de tot, aberant, aiurea, pur si simplu ti se ia. De orice, oricat de puternic ar fi fost sentimentul. Dar tot raul spre bine... Mortii cu mortii si viii cu viii. Sa fim optimisti, viitotul e in fatza.

Dupa ce toata ziua am muncit pe branci, desi n-aveam chef, m-am dus cu gasca de fete de la dansuri sa vedem concursul de dans sportiv de la sala floreasca... E tare frumos, mi-am mai clatit ochii si mintea de prostiile cotidiene. Amicii, colegi de grupa cu noi au concurat, au dansat bine si au si castigat... Cand oare voi reusi sa fiu si eu acolo, pe ringul de dans, in lumina reflectoarelor, concurand cu cei la care azi ma uit cu admiratie?! E mirajul altei lumi, stralucitoare, plina de energie, de pasiune, de trairi puternice, agonie si extaz la un loc... Si tare as vrea sa gust si eu din mirajul asta... desi asta implica multa munca, sacrificii, timp, nervi, dezamagiri multiple (mai ales in gasirea unui partener)... Dar cred ca totusi merita. Voi incerca.

Iar o zi fara nimic notabil. Abia urmeaza o petrecere cu gasca, ziua alinutzei. Pirania, bere, tequilla (musai, obligatoriu!), voie buna si prieteni. Suna bine. Asteptare. Vrei ca timpul sa treaca mai repede, sa se faca ora party-ului. Evident ca timpul abia se taraste. Si oricum dupa ce trece (trece ora, ziua, saptamana, anul, trece viatza..) te gandesti de ce-oi fi vrut sa treaca timpul... Cand oricum nu stii ce si cum va fi, cand oricum totul se termina, iar ce e bun se termina muuult prea repede (cele rele tin mai mult, da' trec si ele). Vine petrecerea, bem, ne inveselim, maine e o noua zi, desi e sambata o sa am de munca (vreau bani in plus, asta e, munca in plus)... mirific.