Ăsta e un gând care mi-a trecut prin cap... în timp ce dădeam cu aspiratorul. A doua zi aveam examenul final de ghid montan și cred că eram cam agitată de mă apucase hărnicia la 8 seara.
Desigur, gândul n-avea legătură cu aspiratorul. Poate doar cu făcutul curățeniei în minte, în ce fac și ce simt. Am făcut câteva chestii în ultima vreme care au necesitat curaj și să uit „vechea mea viață” în care mă consideram cumva (n-are rost să zic nimic, dacă zic asta dacă se supără cineva, dacă fac asta sau nu fac asta ce-o să zică o să facă sau o să dreagă cineva, mai bine aștept să văd ce se întâmplă, poate se rezolvă, sau așa e viața, n-am ce să fac) și să fac exact ce am simțit - la momentul când mi s-a limpezit imaginea.
Și a fost tare bine. De data asta m-am simțit bine. Și nu pentru c-am avut curaj (adică să mă laud eu), sau așteptând să mă laude careva, ci doar pentru c-am simțit că așa e bine și că asta e ceea ce trebuie făcut. Și nu mâine sau poimâine ci în acea clipă.
Și mă gândeam că „în altă viață” m-aș fi zbuciumat, m-aș fi revoltat, enervat, nedormit pentru c-aș fi simțit că ceva nu e ok dar n-am făcut sau n-am crezut că pot face ceva. Iar acum, în ciuda riscurilor (că habar n-am ce-o urma, dacă a declanșat ceva care ar putea să se-ntoarcă împotriva mea sau cine știe ce) mă simt liniștită complet. Adicâ cât de liniștită pot fi eu, care mă agit și mă tulbur din orice.
Ca om care până acum „aștepta” să vadă ce se mai întâmplă, cine ce mai zice, ce-mi mai iese în cale... mi-am dat seama că, din cauza asta, lăsând o decizie pe „să vedem”, adică pe alții, ajungeam să trăiesc nu neapărat viața mea, ci alegerile celorlalți. Și doar de puține ori ce-au ales ceilalți să facă mi-a fost și mie bine, de cele mai multe ori doar m-am resemnat - „eh, asta e”.
Dar, surpriză! Poți, în momentul x, să decizi chiar tu! Asta a fost marea descoperire. Sigur, nu înseamnă că ai avea vreun control asupra viații. Nu, lucrurile se întâmplă cum se întâmplă și nu se supun dorințelor sau așteptărilor noastre. Dar poți chiar tu să faci alegeri! Nu ceilalți. (pentru că nu alții trăiesc în locul tău.)
Încheierea unor etape. Ieri, după examen, mă plimbam seara, ca să mă resetez. Și încet-încet m-a cuprins o oboseală de ziceam că mă trântesc pe-o bancă pe Mihalache ca un homeless să trag la aghioase. Da, a fost o peropadă plină. Și săptămâna asta, și cele dinainte. Pline cu de toate. Dar mai ales cu multe trăiri, gânduri, alegeri, decizii, stres. Iar acum brusc se terminase. Toată încordarea și focusarea (hm, ce barbarism) au dispărut și brusc parcă nu mai aveam vreun țel. Sau nu unul imediat, care să mă țină-n priză.
Știam că e o etapă și că e doar nevoie de odihnă. Și să sărbătoresc cumva momentul. Așa că vinul ăla de la Balcic de la castelul reginei Maria a fost perfect. Um păhăruț mic, dar suficient cât să simt că m-am premiat cumva. Vechiul eu mă îndemna să dau o mare strigare, să chem toți prietenii să se bucure cu mine, să bem, dar obosită fiind, nu-mi venea deloc să fac așa ceva. Și m-am gândit. Da, vreau să mă bucur. Aș vrea să se bucure și alții cu mine. Dar pentru ei micile mele victorii nu cred că au vreo relevanță. Ei au viețile lor, victoriile lor, lucruri importante pentru ei. Întotdeauna am dat adunările astea la câte-o băută pentru a sărbători ceva ce mă bucura pe mine doar ca să-i văd și pe alții bucuroși în jurul meu. Da, cei care se adunau chiar se bucurau pentru mine, sau se bucurau pur și simplu că deh, fiind o gașcă ne bucurăm și doar pentru că ne vedem. Deci o făceam în primul rând pentru ei. Și pentru a împărtăți cumva bucuria, chiar dacă fiecare era cu bucuriile și motivele proprii.
Dar acum, dacă tot încerc să mă lămuresc când fac ceva de ce-o fac sunt în dubiu. Da, îmi place să adun oameni. Da, îmi place să-i văd bucurându-se. Dar dacă o fac, sper ceva? Am așteptări? Ca să fie cu adevărat, ar trebui să nu am nicio așteptare. Ok, mi-am răspuns. Dacă distilez treaba asta, voi serba, Dacă nu, rămâne oricum marcat momentul cu păhărelul de vin de sfeclă băut aseară.
Comentarii