Treceți la conținutul principal

Metamorfoze (...cam prețioasă denumirea) Ce păstrez, la ce renunț? sau... Despre grupuri?

 Nu știu ce să zic, în perioada asta nimic nu mi-e limpede și clar, toate mi-s amestecate, gânduri, sentimente, porniri.(am două postări nereușite nepublicate încă, pentru că pur și simplu probabil încerc să exprim prea mult sau prea puțin fără să înțeleg nici eu ce). Pot doar să afirm că am fost mult mai atentă la ce simt, încercând să mă înțeleg. Și să mă lămuresc un pic. Pentru că am simțit de mai multe ori că procedând ca până acum ceva undeva în adâncul ființei mele nu era mulțumit. Ceva scârțăie. Nu a mai fost ca pe vremuri, când nemulțumirea asta ducea la nervi și crize de autoânvinovățire sau de resentimente asupra altora. Era doar un ceva mic (un pitic?) care se scălâmbăia și îmi atrăgea atenția că de fapt nu-mi convine, nu mă simt ok cu ceva.

Și spre surprinderea mea, da. erau chestii pe care m-am obișnuit să le ignor dar care dintotdeauna mă făceau să mă zburlesc. 

Când în vreun grup unii exagerează cu „eu eu eu! Am făcut, am dres, am cules! Numai eu fac, dreg sunt! Merit toată atențuia voastră! Ia uitați!” (exagerez, că nimeni nu face fix așa. Dar ideea e că monopolizează complet discuția și atenția. Și toți ceilalți sunt spectatori. Da, la teatru e ok. Dar între oameni, contează nu doar să te exprimi, să îți faci cunoscute faptele și trăirile, ci să afli ce mai fac și cum mai sunt toți ceilalți. Altfel totul devine un soi de monolog, nu o comunicare. 

Ca să înțeleg asta a fost nevoie să simt asta în trei grupuri în decurs de mai puțin de o lună. Bun, în sfârșit mi s-a clarificat. Care e concluzia, totuși? Desigur, că nu e ok nici să lași pe altul să facă asta, nici să faci tu asta. Ca să nu mă simt așa, o să încep să mă bag și eu în seamă. Bine, tu ești prea preocupat/ă să vorbești despre ale tale? Nu-i nimic, nu voi mai fi politicoasă așteptându-mi rândul (care poate să nu vină). Am și eu de spus chestii, ok, le spun și eu. Fă-ți pe urmă și tu numărul, e ok, important e să se simtă toată lumea mulțumită, și, la o adică, să mai afle ceilalți și că mai faci și tu lucruri, că mai ești și tu într-un fel, câ, la o adică, exiști și tu. Dacă tot suntem un grup și interacționăm.

So, nu am cum să mă aștept la alții să schimbe ceva sau să se schimbe. Așa că mă schimb eu. O să fie bizar, că nu-s obișnuită, dar până la urmă o să găsesc echilibrul.


Tot legat de grupuri - că na, asta a fost tema pentru vacanță a lunii august (și un strop de septembrie).

Se pare că un grup există doar atâta timp cât cei care-l compun împărtășesc aceleași... ceva. Well, uneori, ca să fiu într-un grup m-am complăcut într-o atmosferă care de fapt pe alocuri nu-mi priește. Faptul că uneori - deseori - se bârfește. Că ne facem un soi de gașcă a celor oropsiți (adică ne luăm rolul de victime, de prickenfolk sau whatever) și fără putere. Că ne complacem în rolul de victime sau că ne potențăm complexele de inferioritate. Că îi criticăm mereu pe alții. Asta mă roade, așa ca un pantof ușor incomod (nu atât cât să te doară propriu-zis, dar cât să te jeneze și să nu fie bine). Și, cumva, de la un punct încolo, cred că fiecare începe să simtă cea ușor neplăcut, pentru că interesul pentru existența respectivului grup scade din ce în ce. Atunci când fiecare are din ce în ce mai des altceva mai bun sau mai urgent de făcut, well, e cam clar că s-a cam fâsâit și că acel ceva care părea să fie definitoriu și un liant, nu mai e.  Sau și-a încheiat misiunea, și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul.


Este, se pare, momentul să resetez tot. Păstrez ce poate fi păstrat, renunț la ce nu mai are rost, și încerc să văd dacă în loc de o interacțiune oarecum bolnăvicioasă se poate construi de la zero altceva mai bun.


Da, totul e foarte ciudat. Dar la fel de ciudat e să nu reevaluezi din când în când cum te simți, de ce și ce simți în relațiile cu ceilalți. Și dacă descoperi ceva ce nu merge, să nu încerci să schimbi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş