Nu știu ce să zic, în perioada asta nimic nu mi-e limpede și clar, toate mi-s amestecate, gânduri, sentimente, porniri.(am două postări nereușite nepublicate încă, pentru că pur și simplu probabil încerc să exprim prea mult sau prea puțin fără să înțeleg nici eu ce). Pot doar să afirm că am fost mult mai atentă la ce simt, încercând să mă înțeleg. Și să mă lămuresc un pic. Pentru că am simțit de mai multe ori că procedând ca până acum ceva undeva în adâncul ființei mele nu era mulțumit. Ceva scârțăie. Nu a mai fost ca pe vremuri, când nemulțumirea asta ducea la nervi și crize de autoânvinovățire sau de resentimente asupra altora. Era doar un ceva mic (un pitic?) care se scălâmbăia și îmi atrăgea atenția că de fapt nu-mi convine, nu mă simt ok cu ceva.
Și spre surprinderea mea, da. erau chestii pe care m-am obișnuit să le ignor dar care dintotdeauna mă făceau să mă zburlesc.
Când în vreun grup unii exagerează cu „eu eu eu! Am făcut, am dres, am cules! Numai eu fac, dreg sunt! Merit toată atențuia voastră! Ia uitați!” (exagerez, că nimeni nu face fix așa. Dar ideea e că monopolizează complet discuția și atenția. Și toți ceilalți sunt spectatori. Da, la teatru e ok. Dar între oameni, contează nu doar să te exprimi, să îți faci cunoscute faptele și trăirile, ci să afli ce mai fac și cum mai sunt toți ceilalți. Altfel totul devine un soi de monolog, nu o comunicare.
Ca să înțeleg asta a fost nevoie să simt asta în trei grupuri în decurs de mai puțin de o lună. Bun, în sfârșit mi s-a clarificat. Care e concluzia, totuși? Desigur, că nu e ok nici să lași pe altul să facă asta, nici să faci tu asta. Ca să nu mă simt așa, o să încep să mă bag și eu în seamă. Bine, tu ești prea preocupat/ă să vorbești despre ale tale? Nu-i nimic, nu voi mai fi politicoasă așteptându-mi rândul (care poate să nu vină). Am și eu de spus chestii, ok, le spun și eu. Fă-ți pe urmă și tu numărul, e ok, important e să se simtă toată lumea mulțumită, și, la o adică, să mai afle ceilalți și că mai faci și tu lucruri, că mai ești și tu într-un fel, câ, la o adică, exiști și tu. Dacă tot suntem un grup și interacționăm.
So, nu am cum să mă aștept la alții să schimbe ceva sau să se schimbe. Așa că mă schimb eu. O să fie bizar, că nu-s obișnuită, dar până la urmă o să găsesc echilibrul.
Tot legat de grupuri - că na, asta a fost tema pentru vacanță a lunii august (și un strop de septembrie).
Se pare că un grup există doar atâta timp cât cei care-l compun împărtășesc aceleași... ceva. Well, uneori, ca să fiu într-un grup m-am complăcut într-o atmosferă care de fapt pe alocuri nu-mi priește. Faptul că uneori - deseori - se bârfește. Că ne facem un soi de gașcă a celor oropsiți (adică ne luăm rolul de victime, de prickenfolk sau whatever) și fără putere. Că ne complacem în rolul de victime sau că ne potențăm complexele de inferioritate. Că îi criticăm mereu pe alții. Asta mă roade, așa ca un pantof ușor incomod (nu atât cât să te doară propriu-zis, dar cât să te jeneze și să nu fie bine). Și, cumva, de la un punct încolo, cred că fiecare începe să simtă cea ușor neplăcut, pentru că interesul pentru existența respectivului grup scade din ce în ce. Atunci când fiecare are din ce în ce mai des altceva mai bun sau mai urgent de făcut, well, e cam clar că s-a cam fâsâit și că acel ceva care părea să fie definitoriu și un liant, nu mai e. Sau și-a încheiat misiunea, și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul.
Este, se pare, momentul să resetez tot. Păstrez ce poate fi păstrat, renunț la ce nu mai are rost, și încerc să văd dacă în loc de o interacțiune oarecum bolnăvicioasă se poate construi de la zero altceva mai bun.
Da, totul e foarte ciudat. Dar la fel de ciudat e să nu reevaluezi din când în când cum te simți, de ce și ce simți în relațiile cu ceilalți. Și dacă descoperi ceva ce nu merge, să nu încerci să schimbi.
Comentarii