M-am confirmat pe cale experimentală că teama de ce cred eu c-ar fi și s-ar întâmpla sau m-aș simți într-o situație - nu e decât în mintea mea. Toate blocajele și toate piedicile, toate chestiile care mă sâcâie și mă jenează sunt DOAR în mintea mea.
În relația cu alți oameni, mi-am format o imagine despre fiecare. O imagine, nu o realitate. Poate fi bazată pe cunoaștere, dar numai în mică parte. Imaginea pe care mi-am format-o despre Dominic, de exemplu - că tot aveam problema asta, cum să-l sun și să-mi dau seama că îi e rău și n-am ce să-i fac (a se vedea frământările de când n-am fost în stare să-l sun de ziua lui) - mi-am dat seama abia ieri - e formată din mii de fragmente străine de mine: cum se vedea el acum 20 de ani sau mai mult de când ne-am cunoscut la All; cum s-a văzut el pe sine în diverse etape ale vieții (știu asta, mi-e cel mai bun prieten, am vorbit foarte mult despre multe în toți anii ăștia); cum l-au văzut și cum îl văd prietenii, amicii mai vechi și mai noi; cum s-a schimbat el cu vârsta; cum a fost cu depresia și cu băutura; cum a fost cu iubirile și iubitele lui; cum e cu pictura; cum era cu plânsul de milă sau victimizarea; cum am început să luăm doar partea asta din imaginea lui; cum au simțit ceilalți „declinul” lui; gastrita care s-a dovedit ulcer; din nou băutura; apoi autoizolarea și teama de a-l suna. Un mare tablou-puzzle, compus numai din imagini exterioare. Ieri - când brusc n-am mai avut nicio reținere să îl sun - am dat cu buretele, ca să îmi dau seama ce e de la mine. Foarte puțin. A rămas doar ce am cunoscut din el și ce am simțit la el: un om bun, care se chinuie singur (se torturează, mai exact) înfiorător. Dincolo de cine ce-a făcut sau n-a făcut. Acum mai obosit și mai epuizat. Dar în esență, același. Nimic de judecat sau condamnat. Doar un om. DECI problema s-a dovedit a fi la mine. Atunci de ce-l evitam? Scotocind mai adânc, am aflat. Pentru că m-am judecat. Pentru că, moral, am simțit că l-am abandonat. (Pe Dominic, care, în felul lui, mi-a fost un fel de tată, sau frate mai mare). Nu l-am mai sunat, nu l-am mai căutat. N-am mai avut curajul să aflu cum mai e. Și mi-a fost rușine de mine. De imaginea mea despre mine. Da, doar o imagine și o rușine. Nimic, de fapt. O iluzie. Și abia atunci toate iluziile s-au dizolvat. Nu mai eram într-un rol. Nu mai eram o bună prietenă care s-a dovedit de căcat. Ci doar... eu. Un alt om. Fără atâtea imagini amăgitoare în cap. Realitatea e întotdeauna mult mai simplă. Și abordarea ei devine mult mai cinstită și directă.
Relațiile dintre oameni. Ce lucru complex și complicat. Tot ce acumulăm - și din interacțiunea directă cu un om, dar și din tot ce-am mai trăit și ni s-a mai întâmplat în general, din tot ce-am preluat pe negândite de la ceilalți, păreri, idei, clișee, stereotipuri, preconcepții, pseudo-adevăruri...
Și din toate astea, între tine și mine rezultă ceva. Ce e relația asta? E un ceva care nu e nici al meu, nici al tău, nici al nostru împreună, e un al nostru al tuturor, al omenirii de-acum și al strămoșilor care și-au transmis de generații „adevărurile” și „fundamentele” umanității. E, din păcate, tot o imagine.
Ca în tabloul de mai sus (pe care l-aș intitula „relația mea cu Dominic”), dacă ștergi toate culorile și liniile desenate de alții, de toți alții-ii în afară de mine și de tine, abia atunci rămâne cu adevărat relația. Acel ceva care e numai și numai între ființa mea și ființa ta, oricum ar fi astea. Dar cum, cum poți șterge toate astea? „Simplu” zise inima. Șterg tot ce nu sunt eu. Tot ce îmi e străin, chiar dacă obișnuit, comod sau cunoscut. Încep de la margini, de unde văd tușele mai evident, de la chestiile care îmi sunt străine în mod foarte foarte clar. Apoi, încet încet, sub un strat mai descopăr un strat. Ce simt? E al meu? Ce simt? E ok? Da, poate, nu. Nu - șterg direct. Poate - mai lăsăm un pic, revin mai târziu și mă mai întreb o dată. Încet, încet, se face lumină. Pe măsură ce se golește locul de imaginile altora, devine cumva tot mai clar ansamblul. Și dubiile rămase sunt mai acute și mai evidente. Și se cer tranșate.
În procesul ăsta, pasul unu e să te înțelegi pe tine însuți/însăți. Pasul doi ar fi să te definești în relația cu ceilalți. De fapt, cu celălalt. Pentru că - abia de curând mi-am dat seama - nu există o relație veritabilă între unul și mai mulți. Un grup e o entitate imaginară. De fapt, o relație, de orice fel, o ai doar tu cu alt tu. Un eu cu un alt eu. Nu întâmplător NU am zis eu și tu. Pentru că această graniță, această diferență naște separare și înstrăinare. Deși suntem fiecare suntem diferiți, foarte diferiți, paradoxal suntem la fel, egali cumva. Baza unei relații ar fi cunoașterea. Să ne cunoaștem diferențele. Să ne mirăm. Să discutăm. Să le acceptăm. Să nu le ascundem sau să le negăm. Să fim așa cum suntem, poate.
Dar pentru asta e nevoie de curaj. De fapt, e prost zis curaj. Doar să conștientizezi până-n măduva oaselor că acest eu sunt eu, nu bun, nu rău. Că nu „merit” sau „nu merit” ceva. Că nu „trebuie” sau „nu trebuie” să fiu ceva sau cumva. Și că... surpriză! Nici celălalt, care este și el un „eu” nu e de judecat. Și atunci te poți purta nestingherit de toate piedicile alea adunate în minte (un fel de bagaje-gunoaie cam cum cară homeless-ii).
E foarte ciudat cum am ajuns să simt așa. Pentru că da, mai demult citeam teorii despre asta. Și ziceam da, tare, interesant. Și mi se părea că le pot aplica. Și eram și convinsă de asta. Dar nu era ca acum. Se pare că e o cale lungă și (cel puțin pentru mine) întotocheată de la a conștientiza la a simți că ești, că simți sau nu simți, că faci de fapt ce-ai crezut că ai înțeles cândva dar e complet diferit când chiar EȘTI, față de când GÂNDEȘTI. Și e imposibil de explicat. Poate doar dacă fiecare se raportează la o experiență pe care a avut-o, despre care înainte de-a o trăi știa tot, dar cînd a simțit, a fost ... diferit și indescriptibil.
Comentarii