Iată că a trecut și remarcarea în Munții Cernei. Adică perioada cât am putut sta eu acolo. Așteptată cu o stare de ușoară agitație, trăită intens, acum parcă a trecut foarte repede, exact ca o undă. Ce a rămas?
Peisajele minunate. Drumurile de pământ, off-road cu șleauri adânci. Lumina caldă a dimineții peste livada de meri și peri. Lumina blândă a apusului. Pajiștea imensă care a fost gazda noastră în prima noapte. Nopțile cu lună crescătoare, care lumina ca un far, miile de stele de pe cer. Semnele proaspăt marcate. Dificultățile nenumărate și fel de fel de obstacole neprevăzute care apar în activitatea de pe teren. Mici accidente. Dorința de a face ceva bun și în folosul celorlalți. Miile de cosași și greieri bârâitori din ierburi. Căldura mare, măceșele, murele, merele, perele. Cățeii cerșetori de hrană și afecțiune ai stăpânilor locului. Fel de fel de păianjeni mari, colorați în fel și chip. Senzația că ai făcut prea puțin față de ce ai fi vrut. Că se putea face mai mult. Nostalgia că s-a terminat prea repede.
Păduri, munți stâncoși înveliți parțial în iarbă sau copaci. Aparent blânzi, acești munți sunt sălbăticuți, puțin umblați, cu pante foarte accentuate. Munți mulți, izvoare rare și nu prea îngrijite. Drumuri lungi și obositoare prin căldură copleșitoare de final de vară. Case foarte rare, cătune formate din câteva case înșirate însă pe kilometri. Fân, vaci, cai frumoși. Nume stranii sau poetice: Dobraia, Bogâltin, Cornereva Prisacina, Scărișoara, Ineleț, Arjana, Biliana, Zascol...
Miros de foc de tabără în plete. Și de ierburi și buruieni cosite. Și de vopsea pentru marcaje.
Muzica naturii: foșnet de frunze, vuiet ca de ape, bâzâit de insecte, o talangă, un muget. O liniște plină de viață. Și o drujbă sau un motor de mașină de teren luptându-se din greu cu drumurile off-road și șleaurile de tractor.
Culori: mult verde cu tendințe palide de toamnă, roz, roșu și negru de mure, portocaliu de măceșe și de apus de soare, auriu de răsărit și de apus, alb și maro de vaci, maro strălucitor de cai, albastru profund și intens de cer de sfârșit de vară, alb de norișor străveziu pe cerul înserării, alb argintat strălucitor de lună aproape plină. Mov de floricele și ciulini. Verde închis de ferigi în contrast cu bej-maroniul ierburilor uscate al poienilor. Galben rar de păpădii.
Oameni. Oamenii munciți ai locului. Unii spun că sunt prietenoși, alții au altă părere. Fiecare are altă așteptare în ce privește ospitalitatea. Cert e că aici viața nu e deloc ușoară și ești cam pe cont propriu, pentru că asfaltul și lumea pe care o știm noi e la aproximativ jumătate de oră de mers cu mașina de teren pe niște drumuri în care ai toate șansele nu ajungi cu bine.
Oamenii de la remarcare. Fiecare cu motivele și aspirațiile sale, cu așteptările sale. Toți inspirați de ideea de a ajuta, chiar dacă mulți nu știau exact cum. Oameni faini.
Nu am cum să mă mândresc cu ce mare brânză am făcut acolo. Vineri nu a fost zi de muncă, doar ne-am adunat și am găsit loc de campare - nu s-a mers la sigur, ci mai hai să vedem aici, dar ce-ar fi să vedem și dincolo (criteriul esențial era să avem o sursă de apă cât de cât aproape). E drept, măcar am ajutat la descărcat alimentele pentru ajutorarea oamenilor din Scărișoara, Ineleț, Prisacina - le-am lăsat la primăria din Cornereva. Sâmbătă toată dimineața s-a cam irosit pentru că gazdele noastre ne-au rugat să ne mutăm de pe pajiștea cu livadă pe o poieniță necosită mai la stânga, spre marginea proprietății lor. Așa că ne-am împărțit la munci târziu, băieții mai forțoși pe creastă la cărat saci de ciment, de nisip, apă și stâlpi, fetele și restul de oameni la vopsit semne. Iar nu pot zice că am făcut mare chestie. Am cărat și ținut șablonul, am curățat trunchiuri cu peria de sârmă, m-am dus după una-alta, am folosit Munții Noștri ca să găsesc pe unde să punem semnele ca să completăm marcajele pe zona unde un sătean binevoitor închisese accesul și trebuia găsită o rută ocolitoare. Iar mai încolo, când majoritatea voluntarilor se împrăștiaseră ca potârnichile și plecaseră în explorare spre vârful Biliana (pe traseul pe care puneam și noi marcaje) m-am adunat cu Victoria și Paul și am pornit și noi pe bandă roșie, dar în cealaltă parte, spre vârful Cicilovete. Ba am și identificat o zonă unde cineva doborâse doi stâlpi de lemn și din cauza asta pierdusem marcajul - și am anunțat acest lucru. Abia duminică am simțit cumva că am pus osul la muncă - am urcat din Dobraia pe punct galben, cu saci de nisip și ciment grei în spinare, lăsându-i pe traseu în locurile unde urmau să fie plantați stâlpii (care trebuiau coborâți din creastă). Ajunși în șaua Prislop, unde erau lăsați de cu o zi înainte stâlpii și alte materiale, am coborât cu ei și cu alte materiale (saci de ciment, de nisip și bidoane cu apă) pe același traseu, lăsându-i tot așa, la locurile destinate, completând cu ce lipsea. Băieții și plantau în timpul ăsta stâlpii (săpau gropi, preparau cimentul, puneau stâlpii vertical, umpleau gropile cu ciment). Nu s-a terminat tot, rămăsese și pentru ziua următoare. Am cărat și la vale un sac de ciment, la fel de greu ca cel de la urcare. Dar a fost ok, nu mai greu decât rucsacul de drumeție de o săptămână, poate doar mai ceva mai incomod.
Comentarii