După remarcarea în munții Cernei m-am gândit să scriu ceva despre asta. Doar că nu-mi ieșea, nu mi se sedimentaseră și limpeziseră lucrurile. Se pare că abia acum se decantează, așa că profit de moment.
Voluntariat. Suna așa, ceva oarecum mișto, dar pentru alții, pentru tineret. Cel puțin așa îmi suna mie acum mai mulți ani. Apoi am ajuns la o plantare - prima dată cu firma. Am descoperit că e foarte mișto. Deși e muncă fizică, și nu ușoară (am și plantat, am mai lărgit și gropi - în sol argilos-nisipos), poate fi foarte fun (distractiv). Și că simți, dar frate, chiar simți că ai făcut ceva. Simți și cu psihicul, dar și cu fizicul. Ai o mulțumire a unul lucru bine făcut și făcut de mâna ta, și foarte palpabil.
Am mai fost apoi la plantări. Uneori am avut pe lângă mine prieteni, alteori doar cunoscuți, alteori nu știam pe nimeni. Dar tot mișto a fost, de fiecare dată.
Am mai mers și la „Curățenie de primăvară la Grădina Botanică” de câteva ori și o dată și la cea de toamnă. Aici doar prima dată am avut oameni cunoscuți în echipă, în rest am fost doar cu alți oameni complet necunoscuți dar care veneau să facă asta. Și aici munca a fost solicitantă, uneori chiar greuță, în funcție de ce era de făcut.
Iar acum, la final de august, mi-am făcut în sfârșit curaj (că mă tenta de cel puțin un an) să merg la o acțiune de remarcare a traseelor pe munte. Inițial mă entuziasmasem, credeam că o să meargă cel puțin jumătate din firmă, după care în scurt timp m-am trezit la realitate și am zis ok, la o adică o să mă duc și singură. Am avut totuși noroc, a mai fost o colegă hotărâtă și a venit. Ei. Și cum a fost? Indescriptibil. Foarte bine. Și am regretat doar că am stat prea puțin acolo. Munca a fost - bizar - într-o zi prea ușor și în alta cam greu. Cumva, totul vine de la așteptări. Inițial mă așteptam să mutăm munții, să facem, să dregem, dar n-am făcut cât m-aș fi așteptat. A doua zi am dat de real stuff, la plantat stâlpi, acolo e cu cărat materiale, iar asta nu e ușor. Saci cu nisip la deal, saci cu ciment la vale. Solicitat, dar nu mai mult decât am putut duce. Fiecare a contribuit cât de cât și, așa împărțit, a fost mai ușor. Din câte m-am prins, la toate astea, cel mai greu e să coordonezi echipele, oamenii (mai ales când sunt novici și nu știu) în așa fel încât să fie cât mai eficient efortul și rezultatul. Am descoperit locuri minunate, oameni faini, am fost, în tit timpul ăsta, foarte, dar foarte departe de toate gândurile, grijile și preocupările zilnice de orășan care muncește din tastatură cu deadline-uri și cu eficiența drept țel suprem. Aici ritmul a fost mai adaptat locurilor și întâmplărilor reale. Să mergi la remarcare merită încercat. Merită din plin. Chiar dacă nu știi pe nimeni, nu ești printre străini. Și, dacă îți place natura, muntele, ești și acasă.
--------------------
Până să scriu ultimul paragraf, ăla cu remarcarea, am ținut postarea asta în schițe, la „nereușite”. Pentru că nu exprima ce simțeam. Era un soi de teorie, odă voluntariatului, cam autolăudăroasă (dom'le, ce chestii am făcut eu) și parcă nu-și avea rostul. După remarcare mintea mea zicea, hai scrie ceva despre asta, ha, a fost ochestie milto, merită. Dar undeva, în adâncuri, ceva nu era gata. Simțeam, dar nu puteam exprima. Apoi într- după-amiază am scris fraza asta dintr-o suflare, fără pauze, fără să o gîndesc. Așa am simțit-o. Nici nu am recitit-o, am luat-o și am postat-o pe facebook, pentru că cei de la AMC merită din plin gânduri și vorbe bune.
Comentarii