Cețurile matinale fac diminețile misterioase. Ceața ascunde, depărtează sau apropie în mod neașteptat totul - soare, peisaje familiare, oameni, destinații... Ceața mă învață relativitatea. Cum lucrurile pe care le privesc cu ochii obișnuinței pot fi de fapt diferite. Ceață dizolvă măști și aparențe și le înlocuiește cu un abur ușor și alb.
Frunzele colorate se ivesc dezvelit de soarele care se trezește greu și trage perdelele cețurilor mai târzior, fără grabă. Mirosul, da, mirosul puternic de frunze, de toamnă... Și uneori de fum... Prin parc, prin zone mai puțin umblate poți alerga foșnind din frunze, ce plăcere nemăsurată...
Sâmbătă, pe role, încercând să mă țin după grup am descoperit cât de toamnă frumoasă s-a făcut în doar o săptămână. Am prins un apus incandescent, cu soare roșu japonez... Și culori de înserare graduale peste lac, peste alei și frunze și oameni... Nemaivorbind de cum e să mergi din nou pe role după 10 sau chiar 15 ani... A fost amuzant să mă bag într-un astfel de grup de mers pe role. Și - premieră - am coborât aleea aia în pantă spre lac pe role (și pe vremuri când mergeam des o evitam de teamă că nu o să pot frână la timp și o să mă trezesc în lac) - e drept, m-am ținut de o tipă mai profi, că eu nu voiam să cobor pe acolo, dar totuși am făcut-o.
Vineri, alt mărțișor de toamnă, am reușit să mă văd cu Mirela (după poate trei sau patru ani deja... oare când au zburat?) Am vorbit multe și mărunte, dar cel mai mult m-am bucurat că am văzut-o și că e bine. Irina, pe care o știam o copiliță mititică și bălaie ca taică-său e deja o domnișoară drăguță foc, foarte vioaie, plină de viață, foarte dezghețată. Am stat la o terasă la Domenii, așteptând să își termine Irina cursul de teatru și a fost foarte plăcut.
Duminică, inspirată de descoperirea toamnei profunde din parc am spus că e musai să repet circuitul făcut pe role, de data asta în alergare. Visam să ies la alergare pe la 10, să prind și ceață, și poate până termin să iasă soarele, dar somnul și mai ales visele au fost prea dulci, drept care n-am reușit să ies pe ușă mai devreme de ora 14. Am alergat cu plăcere, prin toată toamna colorată de afară, ba mai verde, ba mai galbenă, ba arămie sau roșie, era plăcut, soare, vânticel, cald... A fost o simfonie de culori și de mirosuri tomnatice... Am alergat, am mers, m-am mai și odihnit la soare pe o salcie aplecată ca o banchetă, am studiat veverițe, rațe, pescăruși, broaște țestoase, pisici, toată lumea ieșise la soare să se bucure.
Mă simt uneori ca purtată de valuri, ca un val, ca o undă, mă văluresc, percep o suprafață ondulatoare între două stări, între două esențe, ca apa la contactul cu aerul, armonizare... Asta gândeam stând la soare pe acel trunchi de salcie privind suprafață lacului și undele mereu vii, prezente, mișcătoare... ca viața. Multe dintre stările și trăirile mele mai mult sau mai puțin bizare aduc cumva cu asta...
Multe stări greu de explicat, multe gânduri... Acceptare... Pur și simplu, ceea ce este, este și atât (ha, ce cugetare!). De o vreme încoace tot am mici revelații, mici sclipiri de înțelegere a unor lucruri sau stări de fapt. Pe măsură ce înțeleg, pe alții, alte lucruri, alte situații ce îmi păreau mai mult decât ciudate, pe e atât mă înțeleg și pe mine... și pot să accept și cum sunt eu, și cum sunt alții, și tot felul de situații... Încet, cu momente de zăpăceală, de haos, turbulențe, neliniști, nesiguranță, îndoială... Și totuși e de bine, cumva, oarecum bizar - sau poate nu.
Frunzele colorate se ivesc dezvelit de soarele care se trezește greu și trage perdelele cețurilor mai târzior, fără grabă. Mirosul, da, mirosul puternic de frunze, de toamnă... Și uneori de fum... Prin parc, prin zone mai puțin umblate poți alerga foșnind din frunze, ce plăcere nemăsurată...
Sâmbătă, pe role, încercând să mă țin după grup am descoperit cât de toamnă frumoasă s-a făcut în doar o săptămână. Am prins un apus incandescent, cu soare roșu japonez... Și culori de înserare graduale peste lac, peste alei și frunze și oameni... Nemaivorbind de cum e să mergi din nou pe role după 10 sau chiar 15 ani... A fost amuzant să mă bag într-un astfel de grup de mers pe role. Și - premieră - am coborât aleea aia în pantă spre lac pe role (și pe vremuri când mergeam des o evitam de teamă că nu o să pot frână la timp și o să mă trezesc în lac) - e drept, m-am ținut de o tipă mai profi, că eu nu voiam să cobor pe acolo, dar totuși am făcut-o.
Vineri, alt mărțișor de toamnă, am reușit să mă văd cu Mirela (după poate trei sau patru ani deja... oare când au zburat?) Am vorbit multe și mărunte, dar cel mai mult m-am bucurat că am văzut-o și că e bine. Irina, pe care o știam o copiliță mititică și bălaie ca taică-său e deja o domnișoară drăguță foc, foarte vioaie, plină de viață, foarte dezghețată. Am stat la o terasă la Domenii, așteptând să își termine Irina cursul de teatru și a fost foarte plăcut.
Duminică, inspirată de descoperirea toamnei profunde din parc am spus că e musai să repet circuitul făcut pe role, de data asta în alergare. Visam să ies la alergare pe la 10, să prind și ceață, și poate până termin să iasă soarele, dar somnul și mai ales visele au fost prea dulci, drept care n-am reușit să ies pe ușă mai devreme de ora 14. Am alergat cu plăcere, prin toată toamna colorată de afară, ba mai verde, ba mai galbenă, ba arămie sau roșie, era plăcut, soare, vânticel, cald... A fost o simfonie de culori și de mirosuri tomnatice... Am alergat, am mers, m-am mai și odihnit la soare pe o salcie aplecată ca o banchetă, am studiat veverițe, rațe, pescăruși, broaște țestoase, pisici, toată lumea ieșise la soare să se bucure.
Mă simt uneori ca purtată de valuri, ca un val, ca o undă, mă văluresc, percep o suprafață ondulatoare între două stări, între două esențe, ca apa la contactul cu aerul, armonizare... Asta gândeam stând la soare pe acel trunchi de salcie privind suprafață lacului și undele mereu vii, prezente, mișcătoare... ca viața. Multe dintre stările și trăirile mele mai mult sau mai puțin bizare aduc cumva cu asta...
Multe stări greu de explicat, multe gânduri... Acceptare... Pur și simplu, ceea ce este, este și atât (ha, ce cugetare!). De o vreme încoace tot am mici revelații, mici sclipiri de înțelegere a unor lucruri sau stări de fapt. Pe măsură ce înțeleg, pe alții, alte lucruri, alte situații ce îmi păreau mai mult decât ciudate, pe e atât mă înțeleg și pe mine... și pot să accept și cum sunt eu, și cum sunt alții, și tot felul de situații... Încet, cu momente de zăpăceală, de haos, turbulențe, neliniști, nesiguranță, îndoială... Și totuși e de bine, cumva, oarecum bizar - sau poate nu.
Comentarii