În munți, la mică distanță de creastă, cu soarele zâmbind dintre nori după ce a stat ascuns în cețuri și ploi. Aproape acolo, dar încă departe.
Am sentimente amestecate în urma acestei poate ultime drumeții cu colegii la Garofița Pietrei Craiului. Mă bucur că a fost frumos, că oamenii s-au simțit bine, că le-a plăcut și excursia, și locul, și animăluțele de la cabană, și fiecare s-a bucurat de ce a ales să facă, fie grătar, fie mini-drumeție... Dar pe de altă parte știu - chiar știu, nu doar cred - și cât de mult le-ar fi plăcut dacă reușeam să facem traseul integral. Ei sunt foarte happy pentru că nu știu ce au ratat, eu mă oftic pentru că știu cât de mult le-ar fi plăcut. Da, problema e la mine, ca întotdeauna.
Dar chiar și așa, am avut și eu câteva momente de foarte bine - odată pe-acolo, în zona din poză, în poiana Tămășel, la stână și la urcușul către ea și a doua oară, duminică dimineața, după ce mă trezisem nașpa, cu durere de cap și în toane proaste, după ce am băut multă apă și apoi o cafea, când am ieșit în ploaia mocănească din cabană și m-am instalat pe o balustradă a foișorului, unde am respirat aer curat și rece și am semimoțăit și mi-am revenit. Acolo, după ce se duseseră cu toții în cabană, în foșnetul discret al ploii, susurul pârâiașului și adierile răcoroase, câteva momente totul a fost perfect. Mă uitam către cerdacul Stanciului, către peretele de piatră care prefigura temporar printre norii ploioși, la dansul lent al norilor și clipa era perfectă.
Ciudate stări, ciudate gânduri, ciudate visuri, uneori armonioase, alteori contradictorii, între zbaterea de a înțelege neînțelesul și resemnarea uneori liniștită, alteori epuizantă de a mai căuta vreun înțeles sau sens în orice...
Comentarii