Ei, şi după multă vreme, duminica am ajuns în fine la protest în Piața Victoriei. După furiile şi dracii de vineri, când în Bucureşti se turna gaz peste protestatari (erau acolo o mulțime de prieteni, colegi, amici şi cunoştințe, aşa că aflam veşti destul de repede) cauzate de faptul că eram taman la Borşa şi nu puteam să fac nimic decât să distribui informații pe facebook... m-am decis că nu mai e de "lasă pe alții mai curajoşi" şi că de acum o să ies des, cât de des posibil la proteste. Chiar dacă sunt doar un singur om.
Desigur că planul a suferit din start amânări, că sâmbătă am ajuns pe la 10 seara în Bucureşti, şi de unde ziceam că las rucsacul şi mă duc direct în piață, elanul mi s-a fâsâit, m-a descurajat şi Vali care la ultima oprire calculase când am ajunge toți în Bucureşti şi gândise cu voce tare "ajungem târziu. nu mă mai duc la niciun protest". Mda, ştiu, prea influențabilă.
Ei, dar duminică chiar am reuşit. Mi-era nu ştiu cum să mă duc singură aşa că am vorbit cu Elena. Dar la Elena a intervenit ceva, aşa că am plecat all by myself pe jos până în piață. Mda, şi maică-mi i-am lăsat impresia că mă întâlneam cu Elena, nu i-am zis că mă duc singură, că făcea atac de panică.
Şi ajung în piață un pic după 7 jumate seara. Deja lume multă, mulți mai departe, spre Antipa. M-am băgat ceva mai în față, nu chiar de tot. M-am parcat lângă un grup de babete simpatice foarte protestatare, care se ştiau cu multă lume de pe-acolo. Am scandat toate cele, am aprins lanterna pe la 9 (cred)... Trimisesem mesaje unor prieteni despre care ştiu că sunt protestatari convinşi - Domi n-a răspuns, Oana a răspuns ca ei vin dar mai târziu. Şi chiar am reuşit să ne vedem, ei au ajuns înainte de 10, când iar s-au reaprins lanternele telefoanelor. Am mai stat la taclale, mi-a povestit ce au trăit şi ei vineri cu gazele şi ultraşii, ne-am indignat, mă rog, ca tot omul. În jur de 10 jumate m-am tirat spre casă.
Luni am văzut că se anunțase pentru ora nouă un moment de linişte şi apoi se dorea să se cânte imnul. Am zis că da, hai şi io. Voiam să vin direct de la muncă dar m-am mai dezumflat uşor pe parcursul zilei de la dezamăgirile colegilor referitoare la proteste şi la ce schimbă ele... Aşa că m-am dus acasă, m-am schimbat în țoalele de alergare şi am băgat o tură de Herăstrău... timp în care mi-a picat fisa - după turul de lac puteam să alerg în continuare le Aviatorilor până în piață. Şi ajungeam la timp cât să prind şi momentele anunțate. Zis şi făcut.
Am intrat în mulțime de data asta dinspre carele de televiziune. Era vizibil mai puțină lume decât duminică. Am nimerit inițial lângă protestatarii cvasi permanenți, dar parcă eram cam prea lângă gard aşa că m-am băgat mai spre mijlocul pieței, undeva în spatele celor care făceau manevre de fluturare cu steagul UE.
Momentul de tăcere a fost uitat complet, dimpotrivă, atunci se întețiseră scandările. Momentul imnului a fost cam jalnic... Acustică proastă, defazare între grupuri, nimerisem totuşi destul de central şi aici s-a reuşit să se cânte trei strofe, dar mai mult nu s-a putut, că alții reîncepuseră scandările. Am mai stat nițel şi m-am tirat.
Ei, şi care e legătura cu întrebarea retorică din titlu?
Acum că mi-am reîmprospătat impresiile de la fața locului... Da, puțin probabil să schimbe ceva la cei ce ne conduc. Şanse spre zero. Atmosfera e relaxată, cumva ca înaintea unui concert sau meci combinat cu picnic. Se scandează chestii clasice. Cam atât.
Dar cred că rolul protestelor e mai important pentru noi, ăştia care ne simțim călcați pe cap de cei ce conduc țara. Cumva să vedem că suntem mulți care gândim asemănător, să avem curajul să ieşim din casă şi să luăm atitudine dacă ceva nu ne convine... Să fim cumva un exemplu că da, se poate nu doar să taci şi să înghiți, ci să te şi împotriveşti, să te faci auzit. Un pas mic, minuscul, dar care e totuşi un pas în față. Poate va conta pentru mentalitatea oamenilor pe termen lung, să ieşim din resemnarea şi fatalismul mioritic (e un clişeu, I know, dar ştiți ce vreau să zic).
Comentarii