micutze aberatzii

Temperaturi din ce în ce mai mari. Cald și la muncă. și acasă, pe stradă nu mai zic iar în transportul public e crimă și pedeapsă. Am avut câteva zile în care rețeaua electrică de la muncă a făcut figuri, zeci și sute de căderi de tensiune și reveniri, au dus și UPS-urile cât au putut apoi și-au dat duhul - ieri a fost acea zi culminantă, când numărul de ordinul sutelor al căderilor și revenirilor de tensiune au dus la leșinul sistemelor de backup al energiei. A fost horror. Era ca în saună, că aerul condiționat n-apuca să meargă că iar pica curentul. Pe la 5 a fost o cădere mai lungă, când au căzut și ultimele ups-uri și în cele din urmă a pornit și infernala alarmă a clădirii. Dar, în ciuda temperaturilor tot mai mari, recunosc că mă simt nițel mai bine decât la începutul săptămânii, sau ca săptămâna trecută, după ce abia venise vara asta toridă și timpurie. Atunci eram cam leșinată, acum sunt relativ ok. Sâmbătă am reușit să mă văd cu Elena, după destul de mult timp. Am profitat ...

...listic? M-am pornit de ceva vreme să citesc o carte de Vlad Zografi, „Infinitul dinăuntru”, pe care nici nu mai știu dacă eu mi-am cumpărat-o, sau dacă mi-a fost făcută cadou... Cert e că nu mă așteptasem să fie atât de deep. Deși chiar după acea cărțulie din seria de teatru de la All (Regele și cadavrul) ar fi trebuit să mă ducă mintea că omul gândește foarte profund. M-a surprins că am găsit acolo niște gânduri înrudite cu ale mele... sau, să le zicem, teme de gândire comune...  Chestia aia cu faptul că ne hrănim cu povești, avem nevoie să fim mereu într-o poveste, că ne creăm mereu mituri proprii sau comune... Și parcă mai era ceva, dar acum îmi scapă... o să revin când îmi amintesc. Lectura a demarat mai greu, partea cu lumea inteligibilă unei amoebe, ce operă literară/teatrală ar putea pricepe o amoebă mi-a fost mai îndepărtată de nucleul gândirii mele și probabil de asta mi-a fost oarecum indiferntă, deși era o perspectivă interesantă. Apoi, pe măsură ce începeam ...

Observ că sunt perioade când n-am nici timp nici chef să scriu, totul aleargă, se întâmplă lucruri, dar parcă așa, în goana trenului, n-apuc să le diger, să trag concluzii, să gândesc pe îndelete. A trecut ceva vreme de la ultimul moment când am cugetat mult și bine. Acum am mai mult crâmpeie de gânduri, unele sclipiri, unele întunecări, multe nesiguranțe și nehotărâri. De când cu circoteca psd-ista cu demiterea lui grindeanu (nu e întâmplătoare scrierea cu litere mici a acestor denumiri) mi s-a reactualizat în minte convingerea că suntem cu toții, ca societate contemporană, pe un drum greșit. Dacă clasa politică, menită, la origini, să apere societatea și să vegheze la binele comun, a ajuns, folosindu-se de mecanismele dezvoltate în atâta timp, să deservească binele propriu și al celor cu mulți bani împotriva intereselor generale... e clar că această clasă politic a devenit o tumoare agresivă care se hrănește pe sine distrugând totul în jur, inclusiv ceea ce-o hrănește. Nu mai e ni...

Pe semitrezie așa, prin pâcla dimineții văd niște măguri păduroase plutind misterior prin cețuri albăstii - alburii, deasupra unui golf liniștit. Casc mai bine ochii să văr, apuc doar să mă gândesc că asta merită o poză, dar până să caut telefonul autocarul cotește, unghiul se schimbă, se îngustează iar priveliștea dispare. Poate a apucat s-o fotografieze cineva, mă gândesc. Dar deocamdată, dintre pozele puse la comun n-am regăsit imaginea asta. Până cotim noi pe meandrele drumului și ajungem la Donji Milanovac, soarele s-a ridicat nițel, nehotărât, printre aburii de Dunăre. Apoi, luându-ne câmpii către îndepărtata noastră destinație, am mers până în dreptul lui Moldova Nouă, pe malul sârbesc, cu o încercare de vizitate a cetății de la Golubac, apoi am intrat în interiorul Serbiei. Ca o impresie fugară, satele par mai îngrijite, întreținute, toate câmpiile cultivate, iar majoritatea zonelor păduroase neatinse, nedefrișate, sălbatice. Mai puțin grandomania viloanțel...

Urcam spre cetate pe malul Dunării, pe promenada înțesată de lume. Localnici, turiști, toți ieșiseră să stea la aer sau să se plimbe, goniți de căldura zăpușitoare, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel. Soarele se apropia de apus, dar mai avea cam o oră și ceva până să se arunce înflăcărat în Dunăre. Mirosul auriu de tei ne învăluia subtil și ne purta pașii spre monumenul învingătorului, loc de belvedere spre confluența Dunării cu Sava, spre insulă și spre Noul Belgrad cu edificiile sale moderne. De jos, de la poalele cetății, urca în valuri amețitoare mirosul crângului de tei de pe mal. Nici nu mai simțeai căldura toropitoare de atâta mireasmă. Am mers puțin mai departe și ne-am reunit cu grupul. Ne-am așezat la o poză de grup. Aici a fost o fază haioasă. Cum ne pozam așa, apare un grup de chinezi pensionari. Ne-am amuzat că aveau ca ghid un nene cu steguleț albastu, să nu-l piardă, care avea cea mai tristă față din lume. Ghidul se grăbește să nu ne strice poza, dar ai noș...

Ieşind brusc din nori şi cețuri în mijlocul pădurii am intrat în colimatorul soarelui. A fost ca şi cum am fi trecut printr-o uşă invizibilă dintr-o cameră întunecată şi înnegurată în alta inundată de lumină. Verdele proaspăt al vegetației dese lucea umed şi fraged. Am luat o curbă strânsă şi am rămas cu gurile căscate de uimire. Am văzut masivul pe care urma să îl asaltăm, conturat semeț pe cerul albastru, trăgându-şi puterea din poienile verzi şi pline de flori de la bază. Duba zdroncănea din toate încheieturile pe drumul poate cel mai prost din Bosnia şi am ratat pozele cu priveliştea care ne tăiase respirația. În cele din urmă i-a căzut şi toba. Am ajuns în altă curbă, largă de astă dată, unde erau deja parcate primele dube (eram 6 în total). Ghidul ne-a spus că e de văzut o cascadă, aşa că am pornit pe urmele primilor sosiți.  Am mers printr-o pădure frumoasă până am ajuns la un loc de belvedere, printre pini. Cascada, care era undeva sub noi nu se vedea - dedes...

Am băgat piciorul în apă şi mi-am dat seama că minunatul costum de neopren nu te izolează de apă, nu e impermeabil cum credeam. Asta e, dă-i înainte, intră în apă până la genunchi, trage de barcă cât să ajungă toată în apă fără să se raşcheteze de pietre. Toată lumea la bord! Ne cocoțăm cu chiu cu vai în barcă. Carlo ne zice că treaba noastră e să vâslim normal când zice Forward şi invers când zice Back, go back. Plutim frumos, lin, soarele străluceşte puternic, e cald, râul lat şi lin, strălucește turcoaz (ca Beiul de la noi). First rapids. Ajungem la prima învolburare, suntem praf, dăm cu vâslele slab şi haotic, ne ciocnim în vâsle... Apoi mai vin încă vreo două, parcă le prindem gustul.  Vine una mare, Carlo ne zice că e periculoasă, cu stânci, pare și el destul de agitat... Am oprit puțin spre mal ca să ne aşteptăm între noi, cele 6 bărci de la Tri Vodenice.  Şi am pornit, cam cu morcovu'. De unde pluteam lejer, juuuuup am simțit cum ne trage curentul, z...

Un drum lung printre ploi... Am intrat pe un drum forestier și ne-am pomenit în ținutul cețurilor și al norilor. Eram ca în twilight zone. Am mers așa intrând parcă în altă dimensiune, sau într-o poveste. Cețurile se luminau și ba se adunau, ba se răsfirau în jurul nostru, pe vale. Într-un târziu am văzut indicatorul cu Rafting Centar Drina-Tara, cu mai multe indicatoare pentru diferite campinguri și am coborât în parcare. Ne-am năpustit din autocar pe urmele lui Andrei trecând printr-o poiană verde cu copaci pe margini, cu multe flori... și am intrat într-un mare foișor protejat de ploi cu geamuri. Nu ne-a venit să ne credem ochilor ce frumos era! Parca am ajuns într-o poveste! Lavițe de lemn acoperite de covorașe de lână țesute de mână, tradiționale, în jurul unei vetre pentru foc... alte multe mese de lemn, rustice, cu băncuțe acoperite cu cergi de lână... ne-au primit cu shot-uri de rakia (rakija de mere) care ne-au încălzit și înveselit instantaneu. Suntem în Bosnia-Herțe...