De pe la începutul lui august a pornit nebunia pregătirii materialelor tipărite și online pentru Festivalul de teatru independent Undercloud, ediția a 9-a. Au fost unele zile crâncene, din cauza Carlei. Mă rog, ca orice client român, lasă tot ce e greu și complicat de produs pe ultima sută de metri, neținând seama de datele reale ale problemei. În fine, e bine că totul s-a făcut până la urmă, a ieșit bine, cu tot frecușul și serile pierdute la muncă. Dar măcar pe chestia asta am avut parte de niște invitații la anumite spectacole. Eu am avut în trei seri consecutive, luni-marți-miercuri. Și, pentru că mi-au lăsat o impresie suficient de puternică pentru a fi menționate, m-am decis să scriu câteva cuvinte despre acest eveniment, atât cât l-am perceput eu.
Sediul Arcub Gabroveni - renovat frumos, dar cam neadaptat unor piese de teatru. Personal, cred că sala mare de spectacole de la Arcub Batiștei e infinit superioară tuturor sălițelor din Gabroveni. Chiar și Sala mare este micuță și nu are panta suficientă pentru a urmări lejer un spectacol peste capetele celor din rândurile din fața ta. Și spațiul între rânduri este mic, cu siguranță de-a dreptul incomod pentru persoanele mai înalte. Organizarea spectacolelor pe săli nu s-a prea respectat, au avut loc permutări ad-hoc și ora de începere a fost de fiecare depășită - între 15 și 45 de minute. Voluntarii foarte drăguți și săritori.
Spectacolele - cele trei pe care le-am văzut - mi-au plăcut mult. Nivel mult peste medie. Fiecare a fost deosebit și remarcabil în felul său. Și nu toată lumea le-a gustat - detaliez mai încolo acest aspect, vizibil mai ales la „Ce învârte omul drept”.
Luni, ora 22, piesa „One day we will all be happy” în regia lui Sava Cebotari și jucată de actrițele teatrului Meyerhold. La sala mare. A fost plină sala. Inovația jocului a fost tratarea textului ca linie melodică, vorbirea ca un cântec-descântec, ca o curgere de ape. Am rezistat doar la prima parte, piesa jucată în limba engleză. Pentru versiunea în rusă era prea târziu și somnul mă cuprinsese prea tare. Dar cred că ar fi sunat și mai frumos în rusă, având în vedere că aceasta era versiunea originală.
A doua piesă, marți, a fost „Aleargă. Fals jurnal de jogging” în regia Silviei Călin. În program de la ora 20, la sala Studio. Aici s-a bătut recordul de întârziere la intrarea în sală. Am înțeles că mai întâi am așteptat să iasă spectatorii de la „Aglaja”, ca să se elibereze foaierul comnun celor două săli. Dar apoi am mai așteptat fix jumătate de oră ca să intrăm în sală. La 20:30 au început să treacă spectatorii de verificarea biletelor. Deci a mai durat până a intrat toată lumea în sală și a început spectacolul. Dar spectacolul, jocul actriței, au compensat din plin neajunsurile. Mie personal mi-a plăcut mult de tot. Desigur, ca și cea din seara precedentă, nu foarte ușor de digerat. Obsesia pentru alergare ca fugă de realitate, ca o salvare forțată și disperată din mizeria și nemulțumirea vieții false de zi cu zi. Fuga ca laitmotiv în toate aspectele vieții cotidiene moderne, care e o fugă până la urmă de tine însuți/însăți. Bănuiesc că multora le-a picat greu mesajul și l-au rejectat - pe când ieșeam cu mulșimea din sală am auzit pe cineva spunând că i-a plăcut mult jocul actriței dar deloc piesa. Eu am recunoscut însă aspecte bine știute și observate în timp la oamenii dimprejurul meu - nu toate la un singur om, ci câte ceva la unul, altceva la altul etc. A, apropo, acestă piesă a primit și premiul special pentru concept, regie și interpretare.
Iar în ultima seară (era și seara de închidere a festivalului), piesa cel mai greu de digerat „Ce învârte omul drept” - o realizare colectivă pe texte din Platon. Și aici s-a intrat cu un pic de întârziere în sală - sala Studio. Din nou, improprie vizionării de spectacole de teatru. Am fost în rândul 3 și de-abia puteam vedea ce se întâmpla în centru sau pe ecranul de proiecție. Sală lungă și îngustă. După ce s-a umplut, spectacolul a demarat. Modalitățile de comunicare - variate, voce live, voce înregistrată, imagini, comunicare pe facebook... De la un moment dat mai mulți spectatori au început să dea bir cu fugiții. Poate nu au știut la ce au venit, nu au citit descrierea piesei? sau poate nu știau cine e Platon ăsta? Poate nu le-a plăcut mesajul? Poate punerea în scenă a unor texte filosofice i-a dezamăgit? Cine știe. Vorba ceea „e multe și e grele”. Da, consider că mai puteau fi multe îmbunătățite în ce privește punerea în scenă, dar mesajul și ideea piesei mi se pare lăudabile. Și sper să mai fi fost și alții care să considere astfel.
Deci, concluzionând, toate piesele mi-au plăcut mult, fiecare în felul ei, drept care am numai cuvinte de laudă pentru Festivalul Undercloud 2016. Mi-ar fi plăcut să văd și marea câștigătoare a majorității premiilor, piesa Omul-pernă în regia lui Eugen Gyemant. Dar, cum se joacă la Teatrul Act, o să fac cumva să-l văd.
Sediul Arcub Gabroveni - renovat frumos, dar cam neadaptat unor piese de teatru. Personal, cred că sala mare de spectacole de la Arcub Batiștei e infinit superioară tuturor sălițelor din Gabroveni. Chiar și Sala mare este micuță și nu are panta suficientă pentru a urmări lejer un spectacol peste capetele celor din rândurile din fața ta. Și spațiul între rânduri este mic, cu siguranță de-a dreptul incomod pentru persoanele mai înalte. Organizarea spectacolelor pe săli nu s-a prea respectat, au avut loc permutări ad-hoc și ora de începere a fost de fiecare depășită - între 15 și 45 de minute. Voluntarii foarte drăguți și săritori.
Spectacolele - cele trei pe care le-am văzut - mi-au plăcut mult. Nivel mult peste medie. Fiecare a fost deosebit și remarcabil în felul său. Și nu toată lumea le-a gustat - detaliez mai încolo acest aspect, vizibil mai ales la „Ce învârte omul drept”.
Luni, ora 22, piesa „One day we will all be happy” în regia lui Sava Cebotari și jucată de actrițele teatrului Meyerhold. La sala mare. A fost plină sala. Inovația jocului a fost tratarea textului ca linie melodică, vorbirea ca un cântec-descântec, ca o curgere de ape. Am rezistat doar la prima parte, piesa jucată în limba engleză. Pentru versiunea în rusă era prea târziu și somnul mă cuprinsese prea tare. Dar cred că ar fi sunat și mai frumos în rusă, având în vedere că aceasta era versiunea originală.
A doua piesă, marți, a fost „Aleargă. Fals jurnal de jogging” în regia Silviei Călin. În program de la ora 20, la sala Studio. Aici s-a bătut recordul de întârziere la intrarea în sală. Am înțeles că mai întâi am așteptat să iasă spectatorii de la „Aglaja”, ca să se elibereze foaierul comnun celor două săli. Dar apoi am mai așteptat fix jumătate de oră ca să intrăm în sală. La 20:30 au început să treacă spectatorii de verificarea biletelor. Deci a mai durat până a intrat toată lumea în sală și a început spectacolul. Dar spectacolul, jocul actriței, au compensat din plin neajunsurile. Mie personal mi-a plăcut mult de tot. Desigur, ca și cea din seara precedentă, nu foarte ușor de digerat. Obsesia pentru alergare ca fugă de realitate, ca o salvare forțată și disperată din mizeria și nemulțumirea vieții false de zi cu zi. Fuga ca laitmotiv în toate aspectele vieții cotidiene moderne, care e o fugă până la urmă de tine însuți/însăți. Bănuiesc că multora le-a picat greu mesajul și l-au rejectat - pe când ieșeam cu mulșimea din sală am auzit pe cineva spunând că i-a plăcut mult jocul actriței dar deloc piesa. Eu am recunoscut însă aspecte bine știute și observate în timp la oamenii dimprejurul meu - nu toate la un singur om, ci câte ceva la unul, altceva la altul etc. A, apropo, acestă piesă a primit și premiul special pentru concept, regie și interpretare.
Iar în ultima seară (era și seara de închidere a festivalului), piesa cel mai greu de digerat „Ce învârte omul drept” - o realizare colectivă pe texte din Platon. Și aici s-a intrat cu un pic de întârziere în sală - sala Studio. Din nou, improprie vizionării de spectacole de teatru. Am fost în rândul 3 și de-abia puteam vedea ce se întâmpla în centru sau pe ecranul de proiecție. Sală lungă și îngustă. După ce s-a umplut, spectacolul a demarat. Modalitățile de comunicare - variate, voce live, voce înregistrată, imagini, comunicare pe facebook... De la un moment dat mai mulți spectatori au început să dea bir cu fugiții. Poate nu au știut la ce au venit, nu au citit descrierea piesei? sau poate nu știau cine e Platon ăsta? Poate nu le-a plăcut mesajul? Poate punerea în scenă a unor texte filosofice i-a dezamăgit? Cine știe. Vorba ceea „e multe și e grele”. Da, consider că mai puteau fi multe îmbunătățite în ce privește punerea în scenă, dar mesajul și ideea piesei mi se pare lăudabile. Și sper să mai fi fost și alții care să considere astfel.
Deci, concluzionând, toate piesele mi-au plăcut mult, fiecare în felul ei, drept care am numai cuvinte de laudă pentru Festivalul Undercloud 2016. Mi-ar fi plăcut să văd și marea câștigătoare a majorității premiilor, piesa Omul-pernă în regia lui Eugen Gyemant. Dar, cum se joacă la Teatrul Act, o să fac cumva să-l văd.
Comentarii