O Bulgarie frumoasă - Cascadele Krushuna, lacul Iskar, Borovets, vârful Musala

Din seria ”nici un weekend în București”, nu c-aș fi vrut, că mie îmi place să mai am și pauze, s-a nimerit ca al patrulea weekend călător să fie în Bulgaria, cu TED Adventure. Am vrut Musala de când s-a anunțat, dar atunci s-au ocupat imediat locurile, n-am mai prins, mi-am făcut alte planuri, apoi s-au eliberat locuri dar n-aveam cum să mai schimb. A, pozele pe care le inserez nu-s ale mele, sunt ale colegilor de călătorie, le mulțumesc pentru frumusețea imaginilor captate.

Așa că a rămas pe weekendul 20-21 august călătoria pe Musala. Am apucat să văd doar cam pe unde e pe hartă Borovets, că e mai departe de Sofia... și cam atât. Am aflat ulterior că acest vârf Musala este cel mai înalt din Balcani și face parte din Munții Rila. Are 2925 metri.

Deci ne adunarăm dis-de-dimineață la metrou Izvor, plecarea la ora 7:30. M-am bucurat c-a venit în excursia asta și Mitzi. Deci am pornit spre Giurgiu, unde am ajuns repede. A durat ceva trecutul podului, dar nu foarte mult. În fine, suntem în Bulgaria. Am mers mult, am și pierdut șirul orelor, vreo 5 sau 6. Am avut oprire la cascadele Kruşuna, lângă Lovech. Le mai văzusem acum un an, cu Hai-Hui, atunci mai pe îndelete, acum mai pe fugă. Mi-a plăcut enorm de prima dată, cu zecile sau sutele de terase făcute de apa limpede-verzui-albăstrie, împrăștiate pe o suprafață destul de mare. De data asta n-am mai vizitat tot, doar cascada principală, n-am mai gustat întreaga frumusețe a parcului.

Am pornit mai departe, către lacul Iskar. A durat mult, spre 3-4 ore. Lacul, un del de Bicaz bulgăresc, e mare și foarte frumos și reprezintă sursa de apă potabilă pentru Sofia și alte orășele din împrejurimi. Mitzi, care a făcut o scurtă baie în lac, spune că avea gust de apă potabilă - adică n-avea gust sau miros. Am coborât spre lac pe lângă hotel-restaurant Camelot (mare, impozant și cam kitsch). Ne-am desfătat privirea cu orizontul liniștit, cu apa limpede și razele soarelui ce se gândea deja la apus.

A pornit mai departe și în scurt timp am fost la Borovets. Se vede că e stațiune, multe hoteluri mari, medii, mici și destul de multă populație turistică. Ne-am cazat la Borovets Gardens, un apart-hotel (așa se intitula el) adică hotel de apartamente. Două stele, condiții excelente. Am stat în apartament cupat dublu, am avut o bucătărioară perfect și complet utilată, finisaje atent realizate. Eu una am fost super mulțumită.

După instalare, ne-am strâns cu toții în fața hotelului ca să colindăm prin stațiune pentru cumpărături și cină. Am găsit prin centru câteva supermarketuri de unde ne-am aprovizionat apoi ne-am împrăștiat în grupulețe pe la restaurantele din zonă. Noi ne-am nimerit la Black Tiger, vis-a-vis de Hotel Rila, în curtea căruia era un concert în aer liber, o tipă cânta la niște corzi imense, o muzică foarte frumoasă. Am halit niște bunătăți locale, ceva ce nu mai încercasem, foarte, foarte bune - o ciorbă de miel și un fel pe bază de brânză, Gyuvetche cred.

A doua zi la 8 fără eram deja în fața clădirii telegondolei Yastrebetz, care pornea la 8:30. Și nu eram singurii, mai erau destul de mulți bulgari la coadă. La 8:30 fix s-a dat drumul. A mers repede. Drumul cu telegondola a durat ceva, spre 30 de minute, am urcat mult. Ajunși sus ne-am regrupat și am pornit spre Cabana Musala. Drumul lin, pe platou, abia dacă urca și cobora, poteca lată, printre jnepeni și flori roz fucsia.

Puteam vedea masivitatea acestor munți, cu deschideri largi, căldări pietroase și lacuri limpezi. Cer albastru, soare, și nori albi, care ușor ușor s-au impus și au cotropit cerul. Până la cabana Musala am avut mai mult soare decât nor, după aceea invers. La cabana Musala se așternea privirolor noastre un lac minunat și măricel. Și lacurile ne-au însoțit de-acum până la refugiul Everest. Între cabana Musala și refugiul Everest poteca devenea mai de munte, printre și peste bolovani - aici pot spune că Musala și împrejurimile sunt ca niște munți Retezat dar mult mai înalți.

Era multă lume care urca pe Musala, asta în afară de noi cei 50 de români.

Am ajuns la refugiul Everest, care are o formă și un design aparte, zici că e un OZN pitulat în munți. De aici a început să fie mai solicitant traseul. Din ce în ce mai stâncos, jnepeni mai puțintei, lacuri mai mici. A, în spatele refugiului Everest era un lac, numit Lacul înghețat, foarte limpede și rece, care e înghețat cea mai mare parte a anului - când am fost eu părea să nu mai aibă gheață, dar la tura anterioară ghizii noștri spuneau că avea încă gheață la suprafață. În poze nici nu observi acest lac, pentru că reflectă perfect, ca o oglindă, măreția vârfurilor de deasupra.

Deci ne-am continuat urcarea până la punctul unde traseul se bifurca în poteca de vară și cea de iarnă. Eu am luat-o pe poteca de iarnă. Foarte stâncoasă, avea stâlpi și cabluri continuu, până în vârf. La cățărare am folosit tracțiunea 4x4, adică 4 labe. Pentru că jos nu era hău nu era așa de înfricoșător. Doar dacă te uitai în dreapta puteai vedea abruptul și pericolul. Mi-a plăcut porțiunea asta care te punea la treabă. Doar că a fost scurtă și am ajuns pe vârf, la cabana meteo. Ne-am pozat fiecare pe vârf  mă rog, nu chiar toți, că mai erau și zeci de alți turiști dornici să facă același lucru...

Pe vârf am avut doar nor, priveliștea dinspre refugiu și cabană erau în nor, nu se vedeau, am putut poza doar cealaltă parte. Aceeași masivitate impunătoare și stâncoșenie și lacuri glaciare.

Am pornit-o înapoi, după ce am făcut și pozele de grup. Coborârea a fost ușoară, și, mulțumită sfaturilor lui Ștefan am evitat să mai țopăi și să-mi franjuresc genunchii. Totuși s-a simțit că a fost un drum lung, pe final. Și mai ales după telegondolă.

Apoi drum întins, cu pauze minime către casă, ca să ajungem cât mai curând în București. Dar tot spre ora 2 noaptea am sosit la Izvor...