De vineri până duminica trecută am fost, în sfârșit, în Ceahlău. După care, până acum, am avut o săptămână atât de full de mună de n-am apucat să scriu nici două vorbe despre călătoria asta...
Voiam de muuultă vreme să ajung în Ceahlău. Nici nu mai știu exact de când. Poate chiar din vremea legendelor legate de munți din copilărie, sau poate de la povestirile lui Alex și alor săi, pietroi-nemțoii...
Și iată că văd într-o zi că Răzvan (terra incognita) anunță excursie în Ceahlău și ne promite că o să vedem și piramida pe se poate vedea doar într-o scurtă perioadă de pe Toaca.
În secunda următoare am rezervat loc. Evident, pe urmă am aflat că organizau și alții excursii în Ceahlău în perioade apropiate, dar dacă am antamat o treabă n-o mai dau la întors. Și au trecut săptămâni, chiar luni, și a venit și data excursiei.
Am pornit din București de la gară, la ora 7. M-am bucurat să văd destule figuri cunoscute. Drumul a fost lung, cu doar două opriri - la Curtea de Argeș și la Miercurea Ciuc.
E de remarcat benzinăria plină de flori și verdeață de la intrarea în Curtea de Argeș, acolo e clar că-i cineva cu mare grijă la detalii și care iubește verdeața.
Apoi drum întins până la Miercurea Ciuc. Pit stop de juma' de oră, apoi dă-i înainte spre Durău. Pe lângă Miercurea Ciuc sătuce frumoase, cu case îngrijite, de oameni gospodari, cu mulți pomi, multă verdeață, mi-a plăcut mult zona. Gps-ul ne-a dus de două ori pe drumuri cu porțiuni neasfaltate, a trebuit să ne sucim să ocolim, dar măcar am văzut zone foarte frumoase.
După niște serpentine vitejești, am ajuns la Durău. Localitate frumoasă, pensiuni arătoase, mușcate la ferestre, aer curat. Când am ajuns, vineri pe la 4, era plin de tarabe cu chestii de vânzare. Am aflat că era mare sărbătoare, zilele Ceahlăului, plus hramul mănăstirii de la Durău și al schitului de lângă cabana Dochia.
Am stat puțin până a ajuns și ghidul local, apoi am pornit urcușul spre cabana Fântânele. Cu rucsacii de două zile n-a fost chiar floare la ureche, că e urcare continuă. Dar odată ajunși ne-am bucurat enorm de priveliște, de cabană, de ciorbă și de bere. Am prins un apus superb, mult pozat.
Am mai stat la o tacla până nu prea târziu pentru că aflaserăm că aveam de plecat pe traseu la... 3 noaptea. Am dormit rapid și scurt, e drept că reușisem performanța să mă trezesc de două ori, odată când au năvălit la somn ultimii petrecăreți și încă o dată din cauza berilor ce își terminaseră circuitul prin corp. Apoi a început o mare foșgăială, toată lumea trebăluia de zor mai la spălat pe dinți, mai la un pipi dinainte de plecare, care cu îmbrăcatul. Și la 3 și un sfert am pornit.
Spre mare mirarea noastră, am constatat că nu eram deloc singurii nebuni porniți spre Toaca cu noaptea-n cap. Era poteca aia plină ca o autostradă. În afară de grupul nostru de patruj'ceva de oameni, mai erau niște grupuri la fel de numeroase de tineri, ca vârstă undeva între final de școală și început de liceu. Plus alte grupulețe mici de 3-5 de oameni de vârste diverse.
Am urcat la frontală poteca, urcuș aproape continuu, cu popas la „la morminte“. Nu pot vorbi de peisaj, că deh... Abia când am ajuns pe platou a început să dea o geană de lumină spre răsărit.
Aici am început a mai zări ceva. Jnepeniș, potecă... o căsuță - cabana meteo... apoi profilat ca o turlă, Toaca. Un urcuș serios. Și zeci de oameni de toate felurile urcau. Care cu bascheți, care cu te miri cu ce haine sau încălțări. Uimitor, toți au urcat și coborât cu bine.
Ajungem și noi nu fix pe vârf că acolo era full ciorchine. Ne luăm o poziție strategică pe o coamă a muntelui și aștrptăm răsăritul și formarea piramidei. De unde răsărea soarele, peste lacul Bicaz se formase o mare alpină care a persistat. S-a lăsat frigul, ne-am pus toate straturile posibile pe noi. Mi s-a părut o eternitate rece până a început să se vadă că soarele chiar răsare. Și, deodată am văzut umbra vârfului Toaca ca un triunghi albăstui-movuliu. Se conturase, nici nu băgasem de seamă când.
Am mai stat un pic, apoi am coborât pe platou. Am mers ceva până la Dochia. Am găsit, prin jnepeniș, și afine... am tot ciugulit până la cabană. Dochia - mare, frumoasă, în renovare. Era full, coada pt comandat ceai sau mâncare era enormă așa că am renunțat la idee și am halit batoane și apă. Ne-am odihnit la soare, apoi am pornit mai departe.
Am mers către schitul de pe platou, unde era slujbă și zeci de oameni veniseră acolo în pelerinaj, și încă tot veneau, ne-am intersectat cu ei tot traseul de întoarcere, familii cu copii, cu bunici... mulți, mulți.
Am tot coborât până la cascada Duruitoarea. Într-adevăr impresionantă, deosebită, cu cele două căderi înalte de apă.
După pozele aferente ne-am continuat drumul către cabana noastră, Fântânele. Porțiunea asta ne-a obosit, ne-a măcinat nervii, a fost mult mai lungă decât ne așteptam. Mai ales că a un moment dat am dat peste indicatorul care arăta că mai avem o oră, iar după ce mai merseserăm vreo juma' de oră alt indicator ne arăta că tot o oră am avea... ce mai, ne-a cam demoralizat.
Dar tocmai când eram mai terminați a apărut cabana.
Comentarii