Cam harababură la mine-n cap, se cere nițică ordine. În ultima vreme m-am gândit la Timp, la Perfecțiune și la Răbdare. Nu la ele ca la concepte modele-ideale, ci, cum le gândesc eu de obicei, de la mic la mare, de la mici cazuri concrete către un soi de observații-spre-concluzionări.
Despre Timp am mai aberat în nenumărate rânduri. Acum lucrurile de la care plec nu sunt percepțiile mele despre cum simt într-un anume moment timpul. Pornesc de la trecerea timpului ca viață a noastră și a timpului ca martor al schimbărilor, și a cercetării ruinelor, relicvelor, lucrurilor vechi, oamenilor bătrâni, poveștilor... M-am pomenit uitându-mă la castelul Bethlen, la cât de frumos a fost odată și la cât de bine l-au sluțit lăsarea în paragină și jaful. Și au mai fost și povestirile lui nenea care ne-a condus. Și iată că se pare rotițele au măcinat mărunt informațiile, stările și hop! mă trezesc simțind nevoia să mai bat nițel câmpii despre timp.
Ce suntem noi la scara Universului? Niște... nu știu, electroni? ceva insignifiant în sine, dar care cu toții împreună alcătuiesc un ceva. Suntem și Timp, Timpul e în noi și în exteriorul nostru și ne macină, sau noi îl măcinăm, îl cernem, îl măsurăm, ca niște miniclepsidre de unică folosințe care măsoară secundele... Fără schimbare nu ar exista timp, totul ar fi etern și otova? Un om se zbate, se agită, își trăiește viața după propriile concepții, fie încercând să agonisească, ca un hârciog, cât mai multe lucruri, proprietăți, avuții sau/și putere, cunoaștere și/sau înțelepciune, experiențe sau... câte și mai câte... fie încercând să trăiască clipa, încercând să ignore finalul, sau poate tocmai să-i facă-n ciudă morții, na, uite că-s viu și merg până-n pânzele albe ca să-mi demonstrez asta... Fiecare cu rețeta lui. Cert e că, atât cât știm noi și putem dovedi, timpul trece și noi ne trecem. Cred că esențial este doar CUM. Aici iar, fiecare se descurcă cum poate. Se observă mii de modalități. Probabil se pot categoriza dupa unele similitudini. Dar, dincolo de definiții, fiecare se luptă singur cu timpul și demonii săi. Personal consider și timpul in soi de demon. Doar face atâtea ravagii! Un om are o viață, alege calea agonisirii de bunuri, se bucură și de o situație privilegiată, are o moșie, ba chiar mai multe moșii, construiește, ca tot omul avut din vremea lui conace pe fiecare moșie, se preocupă de soarta odraslelor sale, de viitorul lor, totul pare frumos și luminos. Apoi vin războaie, distrugeri, apoi vin schimbări sociale, revoluții, comuniști, tot avutul li se confiscă urmașilor urmașilor, care ori sunt împușcați sau întemnițați, ori iau calea pribegiei, ori rămân în subsolul propriilor lor foste case, tolerați dar indezirabili, ca ciumați... Cum e să n-ai nimic toată viața? Dar cum e și să ai până la un moment dat totul iar apoi ceva, cineva, forțe mai presus de tine, să-ți smulgă tot și să rămâi cu nimic?! Nasoale ambele, zic eu. Timpul face ce face și din când în când răstoarnă totul cu josul de până atunci în sus... da, chiar ca atunci când întorci clepsidra, dacă tot m-am gândit la clepsidre mai devreme. Fiind atât de volatil și de nesigur, el, Timpul ăsta, toți încercăm să găsim repere fixe... ancore de care să ne ținem... de exemplu propriile noastre fixații, sau propriile tabieturi, sau propria noastră voință, sau credința în diverse certitudini (religii, științe, cărți, formule, definiții, iubire, dependențe, plăceri, suferințe etc), suntem cumva ca niște naufragiați care încearcă să se prindă și să se țină cu ghearele de orice lucru mai substanțial ca să nu fie dus cine știe unde de ape și înecat.
Perfecțiunea ar fi unul dintre reperele despre care vorbeam mai sus, o baliză de care se agață mulți oameni. Numai eu cunosc o grămadă! Într-una dintre cărțile tehnoredactate pe vremuri de mine, de psiho-ceva de la Elena Francisc (dacă suscită interes pot s-o găsesc, cred) se expunea o teorie, credibilă de altfel și logică, cum că treaba asta cu ducerea spre extrem a perfecționismului vine din copilărie, de la lipsa de iubire din partea părinților (fie unul, fie ambii) așa cum o percepe copilul, care, pentru a compensa această lipsă, încearcă să se facă demn de a o merita încercând să facă totul perfect. Evident că nu reușește, iar mai târziu adultul rămâne cu aceste nevoi de perfecțiune direcționate spre diverse direcții, iar cum lumea nu e perfectă, oamenii nu sunt perfecți și nimic nu e perfect, suferă de disconfort în diferite grade când așteptările sale de perfecțiune sunt contrazise de realitate.
Nevoia de perfecțiune poate deveni o nevoie excesivă ca totul să fie prea curat, prea ordonat, prea impecabil și ireproșabil (întâlnită de mine mai des la femei decât la bărbați), sau poate genera așteptări nerealiste ca oamenii să se comporte perfect, să fie perfecți, să șofeze perfect, să respecte regulile perfect, șoselele să fie perfecte , sau dorința ca exprimarea să fie perfectă, demonstrațiile perfecte, teoriile perfecte, stăpânirea diverselor cunoștințe să fie perfectă, punerea în pagină să fie perfectă, prezentarea să fie perfectă... și dacă mă mai găndesc la oameni cunoscuți cred că mai găsesc și altele... Țin minte că prima dată când am perceput nevoia de perfecțiune a cuiva a fost la Corint... Era noaptea de dinaintea orei limită de predare a manualelor pentru licitația de ma Minister. Am făcut căt s-a putut, unele manuale nu mai aveau timp fizic să fie terminată paginarea perfectă, așa că restul a fost printat din word, cu o formatare inteligibilă, imprimantele sfârâiau printând exemplarele... Ultimul era un manual de matematică, era paginat pe trei sferturi, în 10 minute șoferul trebuia să ia dosarele și să fugă cu ele la Minister ca să prindă ora limită de depunere... Și Alice, redactorul, nu se lăsa, mai făcea o corectură, mai pagina o pagină, o mai printa... Noi, tehnoredactorii nu mai paginam nimic, era și patroana acolo care tuna și fulgera că gata totul se dă așa cum e, mai bine în formă brută decât deloc... Alice era de neclintit, pur și simplu deadline-ul nu conta, totul trebuia să fie perfect. A modificat și paginat în word până în ultima secundă, șoferul a plecat cu dosarele și cu încă câteva ultime pagini modificare de înlocuit în dosarul de matematică.
Cum să te vindeci de perfecționism exagerat? Habar nu am. Uneori te vindecă viața, dându-ți câte un ghiont... dacă-l înțelegi, bine, dacă nu... rămâi prizonierul perfecționismului. În cartea aia de ziceam la început (ha! cred că mi-am amintit între timp titlul, "Iubiri perfecte, relații imperfecte", dar nu bag mâna-n foc) pare-mi-se că spuneau oarece, dar am uitat.
Răbdarea. Aici mă voi folosi de vorbele lui nenea ghidul de la castel, sigur, ținând seama și de faptul că era mai mult decât evident un om credincios, mesajul lui fiind evident unul creștin. Probabil chiar legat și de franciscanii care preluaseră castelul ca să îl renoveze. Omul spunea că cel mai important la un om este să aibă sufletul și intențiile curate, și să aibă iubire în suflet. Că lucrul bine făcut are nevoie de timp, și e nevoie să înțelegem asta, și de aceea omul trebuie să aibă răbdare. Era cumva mai clară corelația între timp-răbdare-suflet-curat-iubire în ce spunea el în româna lui lacunară, așa cum o vorbesc cei din zonele unde se vorbește uzual mai mult ungurește. Aici plusez eu cu corelația timp-răbdare-iubire aberată din puțul gândirii... Mă gândesc că (cu cacofonie cu tot) acceptarea timpului și a curgerii lui normale, așa sucită cum e, e un lucru aproape peste puterile omenești. Răbdarea, adică expresia acestei acceptări, ar fi un soi de înțelepciune/resemnare care nu poate exista în mod solid fără iubire. Aici folosesc noțiunea de iubire nu ca ceva legat de sex sau de interacțiunea cu ființe omenești. E sensul ăla le care-l folosesc uneori religiile, uneori filozofiile... Un fel de iubire pentru TOT. Un concept prea larg pentru a fi exprimat în cuvinte. Cred că prin religia budistă sau nu știu, yoga, puii mei, se face o oarecare tangență între iubire și energie. Nu mi-e foarte clar nici mie, și în mod evident, nu reușesc să exprim pe înțelesul altora noțiunea asta. Poate cândva oi reuși. Reluând, dacă pe undeva fluxul timp-iubire metafizică e fisurat sau întrerupt, apare lipsa de răbdare. Față de ceilalți, față de tine însuți, față de ceva ce nu se întâmplă sau se întâmplă altfel decât vrei tu...
Iar acum simt că am bătut câmpii, mi-am pierdut răbdarea împotmolindu-mă în concepte neexprimabile, așa că închei abrupt aici.
Despre Timp am mai aberat în nenumărate rânduri. Acum lucrurile de la care plec nu sunt percepțiile mele despre cum simt într-un anume moment timpul. Pornesc de la trecerea timpului ca viață a noastră și a timpului ca martor al schimbărilor, și a cercetării ruinelor, relicvelor, lucrurilor vechi, oamenilor bătrâni, poveștilor... M-am pomenit uitându-mă la castelul Bethlen, la cât de frumos a fost odată și la cât de bine l-au sluțit lăsarea în paragină și jaful. Și au mai fost și povestirile lui nenea care ne-a condus. Și iată că se pare rotițele au măcinat mărunt informațiile, stările și hop! mă trezesc simțind nevoia să mai bat nițel câmpii despre timp.
Ce suntem noi la scara Universului? Niște... nu știu, electroni? ceva insignifiant în sine, dar care cu toții împreună alcătuiesc un ceva. Suntem și Timp, Timpul e în noi și în exteriorul nostru și ne macină, sau noi îl măcinăm, îl cernem, îl măsurăm, ca niște miniclepsidre de unică folosințe care măsoară secundele... Fără schimbare nu ar exista timp, totul ar fi etern și otova? Un om se zbate, se agită, își trăiește viața după propriile concepții, fie încercând să agonisească, ca un hârciog, cât mai multe lucruri, proprietăți, avuții sau/și putere, cunoaștere și/sau înțelepciune, experiențe sau... câte și mai câte... fie încercând să trăiască clipa, încercând să ignore finalul, sau poate tocmai să-i facă-n ciudă morții, na, uite că-s viu și merg până-n pânzele albe ca să-mi demonstrez asta... Fiecare cu rețeta lui. Cert e că, atât cât știm noi și putem dovedi, timpul trece și noi ne trecem. Cred că esențial este doar CUM. Aici iar, fiecare se descurcă cum poate. Se observă mii de modalități. Probabil se pot categoriza dupa unele similitudini. Dar, dincolo de definiții, fiecare se luptă singur cu timpul și demonii săi. Personal consider și timpul in soi de demon. Doar face atâtea ravagii! Un om are o viață, alege calea agonisirii de bunuri, se bucură și de o situație privilegiată, are o moșie, ba chiar mai multe moșii, construiește, ca tot omul avut din vremea lui conace pe fiecare moșie, se preocupă de soarta odraslelor sale, de viitorul lor, totul pare frumos și luminos. Apoi vin războaie, distrugeri, apoi vin schimbări sociale, revoluții, comuniști, tot avutul li se confiscă urmașilor urmașilor, care ori sunt împușcați sau întemnițați, ori iau calea pribegiei, ori rămân în subsolul propriilor lor foste case, tolerați dar indezirabili, ca ciumați... Cum e să n-ai nimic toată viața? Dar cum e și să ai până la un moment dat totul iar apoi ceva, cineva, forțe mai presus de tine, să-ți smulgă tot și să rămâi cu nimic?! Nasoale ambele, zic eu. Timpul face ce face și din când în când răstoarnă totul cu josul de până atunci în sus... da, chiar ca atunci când întorci clepsidra, dacă tot m-am gândit la clepsidre mai devreme. Fiind atât de volatil și de nesigur, el, Timpul ăsta, toți încercăm să găsim repere fixe... ancore de care să ne ținem... de exemplu propriile noastre fixații, sau propriile tabieturi, sau propria noastră voință, sau credința în diverse certitudini (religii, științe, cărți, formule, definiții, iubire, dependențe, plăceri, suferințe etc), suntem cumva ca niște naufragiați care încearcă să se prindă și să se țină cu ghearele de orice lucru mai substanțial ca să nu fie dus cine știe unde de ape și înecat.
Perfecțiunea ar fi unul dintre reperele despre care vorbeam mai sus, o baliză de care se agață mulți oameni. Numai eu cunosc o grămadă! Într-una dintre cărțile tehnoredactate pe vremuri de mine, de psiho-ceva de la Elena Francisc (dacă suscită interes pot s-o găsesc, cred) se expunea o teorie, credibilă de altfel și logică, cum că treaba asta cu ducerea spre extrem a perfecționismului vine din copilărie, de la lipsa de iubire din partea părinților (fie unul, fie ambii) așa cum o percepe copilul, care, pentru a compensa această lipsă, încearcă să se facă demn de a o merita încercând să facă totul perfect. Evident că nu reușește, iar mai târziu adultul rămâne cu aceste nevoi de perfecțiune direcționate spre diverse direcții, iar cum lumea nu e perfectă, oamenii nu sunt perfecți și nimic nu e perfect, suferă de disconfort în diferite grade când așteptările sale de perfecțiune sunt contrazise de realitate.
Nevoia de perfecțiune poate deveni o nevoie excesivă ca totul să fie prea curat, prea ordonat, prea impecabil și ireproșabil (întâlnită de mine mai des la femei decât la bărbați), sau poate genera așteptări nerealiste ca oamenii să se comporte perfect, să fie perfecți, să șofeze perfect, să respecte regulile perfect, șoselele să fie perfecte , sau dorința ca exprimarea să fie perfectă, demonstrațiile perfecte, teoriile perfecte, stăpânirea diverselor cunoștințe să fie perfectă, punerea în pagină să fie perfectă, prezentarea să fie perfectă... și dacă mă mai găndesc la oameni cunoscuți cred că mai găsesc și altele... Țin minte că prima dată când am perceput nevoia de perfecțiune a cuiva a fost la Corint... Era noaptea de dinaintea orei limită de predare a manualelor pentru licitația de ma Minister. Am făcut căt s-a putut, unele manuale nu mai aveau timp fizic să fie terminată paginarea perfectă, așa că restul a fost printat din word, cu o formatare inteligibilă, imprimantele sfârâiau printând exemplarele... Ultimul era un manual de matematică, era paginat pe trei sferturi, în 10 minute șoferul trebuia să ia dosarele și să fugă cu ele la Minister ca să prindă ora limită de depunere... Și Alice, redactorul, nu se lăsa, mai făcea o corectură, mai pagina o pagină, o mai printa... Noi, tehnoredactorii nu mai paginam nimic, era și patroana acolo care tuna și fulgera că gata totul se dă așa cum e, mai bine în formă brută decât deloc... Alice era de neclintit, pur și simplu deadline-ul nu conta, totul trebuia să fie perfect. A modificat și paginat în word până în ultima secundă, șoferul a plecat cu dosarele și cu încă câteva ultime pagini modificare de înlocuit în dosarul de matematică.
Cum să te vindeci de perfecționism exagerat? Habar nu am. Uneori te vindecă viața, dându-ți câte un ghiont... dacă-l înțelegi, bine, dacă nu... rămâi prizonierul perfecționismului. În cartea aia de ziceam la început (ha! cred că mi-am amintit între timp titlul, "Iubiri perfecte, relații imperfecte", dar nu bag mâna-n foc) pare-mi-se că spuneau oarece, dar am uitat.
Răbdarea. Aici mă voi folosi de vorbele lui nenea ghidul de la castel, sigur, ținând seama și de faptul că era mai mult decât evident un om credincios, mesajul lui fiind evident unul creștin. Probabil chiar legat și de franciscanii care preluaseră castelul ca să îl renoveze. Omul spunea că cel mai important la un om este să aibă sufletul și intențiile curate, și să aibă iubire în suflet. Că lucrul bine făcut are nevoie de timp, și e nevoie să înțelegem asta, și de aceea omul trebuie să aibă răbdare. Era cumva mai clară corelația între timp-răbdare-suflet-curat-iubire în ce spunea el în româna lui lacunară, așa cum o vorbesc cei din zonele unde se vorbește uzual mai mult ungurește. Aici plusez eu cu corelația timp-răbdare-iubire aberată din puțul gândirii... Mă gândesc că (cu cacofonie cu tot) acceptarea timpului și a curgerii lui normale, așa sucită cum e, e un lucru aproape peste puterile omenești. Răbdarea, adică expresia acestei acceptări, ar fi un soi de înțelepciune/resemnare care nu poate exista în mod solid fără iubire. Aici folosesc noțiunea de iubire nu ca ceva legat de sex sau de interacțiunea cu ființe omenești. E sensul ăla le care-l folosesc uneori religiile, uneori filozofiile... Un fel de iubire pentru TOT. Un concept prea larg pentru a fi exprimat în cuvinte. Cred că prin religia budistă sau nu știu, yoga, puii mei, se face o oarecare tangență între iubire și energie. Nu mi-e foarte clar nici mie, și în mod evident, nu reușesc să exprim pe înțelesul altora noțiunea asta. Poate cândva oi reuși. Reluând, dacă pe undeva fluxul timp-iubire metafizică e fisurat sau întrerupt, apare lipsa de răbdare. Față de ceilalți, față de tine însuți, față de ceva ce nu se întâmplă sau se întâmplă altfel decât vrei tu...
Iar acum simt că am bătut câmpii, mi-am pierdut răbdarea împotmolindu-mă în concepte neexprimabile, așa că închei abrupt aici.
Comentarii