aceasta lehamite

cateodata mi se face lehamite. de unii oameni. cand se cramponeaza de cate un nimic si-ti scot ochii... pentru rahaturi. barem de-ar fi chestii grele, sa inteleg si eu de ce atata tevatura... aceasta lehamite. incerc sa nu ma las in voia ei. nu vreau sa alunec iar pe panta cinismului lucid si rece, taios ca o lama. cinismul jurnalistic, caragialesc-arghezian. hm, desi ce-am scris candva purtata de acest cinism era tare expresiv, dar si tare trist, in fond: multa revolta, multa tristete si neputinta, comentarii hiperacide... si degeaba. era ca un urlet in pustie, care s-a stins ca si cum n-ar fi fost. de cand am renuntat la ideea de a mai fi vreodata jurnalist implicat in realitatea social-politica am incercat sa nu mai vad lumea cu acei ochi... sa nu-mi cultiv revolta neputincioasa... mai bine sa rezolv la scara mica ceea ce pot rezolva eu prin forte proprii decat sa ma dau de ceasul mortii incercand sa schimb ceva prea mare pentru puterile unui singur om... dar iata ca, din cand in cand, cate o mica chestie de rahat trezeste eul lucid si revoltat din adanc. Dar totul trece...