e o vorba din popor, "fa-ma mama cu noroc, de m-arunca indata-n foc!"...
situatiile, oamenii, circumstantele se schimba, dar in linii esentiale, se intampla acelasi lucru. e destul sa imi dau seama ca tin la cineva, ca inevitabil respectivul se amorezeaza iremediabil de alta. si asta este. ce naiba mai poti sa crezi? ce pot sa cred despre mine? doar sa ma intristez, sau sa ma infurii, sau sa plang in pumni (ca doar am un orgoliu, n-o sa sufar in vazul lumii, sufar in mine, sa nu se prinda nimeni; eu trebuie sa par dura durelor....) sau toate odata... nici nu ma mai intreb "de ce?", ca inebunesc, asa ca la intrebarea asta dau "ignore". la fel si tristetii, furiei, lacrimilor sau altor manifestari negativiste. ignore, ignore, ignore...
si parca n-ar fi destul... ma trezesc suparand, din lipsa de minte, o buna colega... cred ca asta e unul dintre cele mai naspa lucruri pe care mi le reprosez: cand, asa, din prostie, sunt in culpa fatza de cineva, spun sau fac o prostie, care e la randul ei interpretata in mai rau, si respectiva persoana se simte jignita, sau ranita... iar eu nu mai am cum s-o dreg... si imi pare rau, fara folos, ca am jignit, suparat sau ranit o persoana la care tin... Si ma doare cand persoane dragi mie imi atribuie ganduri sau intentii meschine... nu pot sa nu ma intreb, cum de pot crede despre mine asa ceva?! Comunicarea asta, ca si increderea, sunt niste lucruri atat de fragile...
"Descântec de fie ce-o fi (Marin Sorescu)
Ziua-mi intră în orbite
Ca prin stele găurite
Prin care se vede-o zi
Şi în ea un fel de-a fi.
Când al meu şi când al umbrei
Când al umbrei, când al sumbrei
De figuri ce însumi îs
Un arcuş dat cu sacâz.
Am în mană două site
Şi în ochi două cuţite
Mă descântă cu un ciob
Miezul nopţii, fir cu bob,
Cu năut, cu linte ,mei,
Moştenirea alor mei,
Junghiară şi doi miei
Şi beliră cinş'pe piei.
Asta e că nu-i deochi,
Cin' mi-a dat cu lumea-n ochi?
Văd mori, leşuri, stele verzi,
Vezi că nu te vezi, vezi, vezi?
Leacul de la răsărit,
Aia e că n-ai murit.
Leacul de la miazăzi,
Aia e: fie ce-o fi."
situatiile, oamenii, circumstantele se schimba, dar in linii esentiale, se intampla acelasi lucru. e destul sa imi dau seama ca tin la cineva, ca inevitabil respectivul se amorezeaza iremediabil de alta. si asta este. ce naiba mai poti sa crezi? ce pot sa cred despre mine? doar sa ma intristez, sau sa ma infurii, sau sa plang in pumni (ca doar am un orgoliu, n-o sa sufar in vazul lumii, sufar in mine, sa nu se prinda nimeni; eu trebuie sa par dura durelor....) sau toate odata... nici nu ma mai intreb "de ce?", ca inebunesc, asa ca la intrebarea asta dau "ignore". la fel si tristetii, furiei, lacrimilor sau altor manifestari negativiste. ignore, ignore, ignore...
si parca n-ar fi destul... ma trezesc suparand, din lipsa de minte, o buna colega... cred ca asta e unul dintre cele mai naspa lucruri pe care mi le reprosez: cand, asa, din prostie, sunt in culpa fatza de cineva, spun sau fac o prostie, care e la randul ei interpretata in mai rau, si respectiva persoana se simte jignita, sau ranita... iar eu nu mai am cum s-o dreg... si imi pare rau, fara folos, ca am jignit, suparat sau ranit o persoana la care tin... Si ma doare cand persoane dragi mie imi atribuie ganduri sau intentii meschine... nu pot sa nu ma intreb, cum de pot crede despre mine asa ceva?! Comunicarea asta, ca si increderea, sunt niste lucruri atat de fragile...
"Descântec de fie ce-o fi (Marin Sorescu)
Ziua-mi intră în orbite
Ca prin stele găurite
Prin care se vede-o zi
Şi în ea un fel de-a fi.
Când al meu şi când al umbrei
Când al umbrei, când al sumbrei
De figuri ce însumi îs
Un arcuş dat cu sacâz.
Am în mană două site
Şi în ochi două cuţite
Mă descântă cu un ciob
Miezul nopţii, fir cu bob,
Cu năut, cu linte ,mei,
Moştenirea alor mei,
Junghiară şi doi miei
Şi beliră cinş'pe piei.
Asta e că nu-i deochi,
Cin' mi-a dat cu lumea-n ochi?
Văd mori, leşuri, stele verzi,
Vezi că nu te vezi, vezi, vezi?
Leacul de la răsărit,
Aia e că n-ai murit.
Leacul de la miazăzi,
Aia e: fie ce-o fi."
Comentarii