micutze aberatzii

e o vorba din popor, "fa-ma mama cu noroc, de m-arunca indata-n foc!"... situatiile, oamenii, circumstantele se schimba, dar in linii esentiale, se intampla acelasi lucru. e destul sa imi dau seama ca tin la cineva, ca inevitabil respectivul se amorezeaza iremediabil de alta. si asta este. ce naiba mai poti sa crezi? ce pot sa cred despre mine? doar sa ma intristez, sau sa ma infurii, sau sa plang in pumni (ca doar am un orgoliu, n-o sa sufar in vazul lumii, sufar in mine, sa nu se prinda nimeni; eu trebuie sa par dura durelor....) sau toate odata... nici nu ma mai intreb "de ce?", ca inebunesc, asa ca la intrebarea asta dau "ignore". la fel si tristetii, furiei, lacrimilor sau altor manifestari negativiste. ignore, ignore, ignore... si parca n-ar fi destul... ma trezesc suparand, din lipsa de minte, o buna colega... cred ca asta e unul dintre cele mai naspa lucruri pe care mi le reprosez: cand, asa, din prostie, sunt in culpa fatza de cineva, spun sau f...

pana de inspiratie. stau si nu stiu ce sa fac. sa lasam lucrurile sa se intample si sa vedem ce va fi... oricum nu stiu ce altceva as putea face... si totusi am o neliniste, o stare de agitatie interioara, ca un cazan care fierbe mocnit. aiurita mai e si natura umana... atat de contradictorie... ratiunea, bunul simt sunt in contradictie cu pornirile si dorintele noastre... si-atunci?! totul e simplu si complicat in acelasi timp... care-o fi calea? e ca un drum printr-o padure neumblata... fara poteci... poti sa mergi pe oriunde, ca tot nu stii unde ajungi... dar nu orice drum te va scoate in directia dorita... numai ca habar nu ai care e acea directie salvatoare...

O zi linistita... m-am trezit in sunetul ploii... ce bine e... ma bucur, ca o fiica a ploii ce sunt. Am de lucru, dar nu prea ma taie cheful... mai degraba citesc bloguri pe net.... dar of, hai sa muncesc, totusi. Beau o ciocolata calda si pun Beethoven, iubitul meu Beethoven, simfonia a 5-a la loc de cinste si apoi restul... Aproape perfect. O zi aproape minunata. Departe de lume, la geam perdea de ploaie, dincolo ar putea sa nu mai existe nimic, in barlog racoare, muzica preferata, ciocolata calda, somnolenta, nepasare, parca nimic nu ma leaga de exterior. Sunt un melc retras in cochilie... departe de lumea dezlantuita.

Ma joc cu cuvinte, jonglez, fac salturi mortale, scamatorii... Imi plac cuvintele, imi plac cele 1001 de sensuri ascunse in fiecare vorba, imi place sa-mi biciui neuronii cautand sensul adevarat ascuns in spatele cuvintelor care vor sa spuna ceva de fatzada... intotdeauna poti citi printre randuri altceva... Ma duelez necrutator in cuvinte si-n idei, pe viatza si pe moarte... dar rareori intalnesc pe cineva cu care sa ma pot lupta de la egal la egal... care sa prinda nuantele fine, sa-mi pareze loviturile si sa ma puna in dificultate. Sunt un vanator de cuvinte, de idei. Ma bucur nespus cand descopar ceva nou, o idee, un sens, ceva iesit din comun... Urasc platitudinile. Prefer provocarile, chiar daca asta inseamna sa risc infrangeri. Orice astfel de lupta, indiferent de rezultatul bataliei, este un castig. macar si numai pentru ca descoperi un alt punct de vedere, o alta logica, alte sensuri, alte valori, sau le privesti pe cele stiute dar prin ochii altcuiva. Prin lupta vorbelor si i...

back to work... dupa numai doua saptamani de concediu, cand te intorci la munca, ai deja senzatia de straniu... alta lume, alte interese... lumi paralele. obsesia mea cu lumile paralele... in fine, aberez si eu. de fapt sunt in pana grava de idei, de solutii si de raspunsuri. am prea multe intrebari fara raspuns, prea multe situatii care m-au lasat masca, prea multe lucruri pe care nu le inteleg, de fapt. incerc sa gasesc o logica in ceea ce se intampla, in ceea ce mi se intampla, in ce si de ce am facut sau n-am facut, incerc sa gasesc... ce oare incerc sa gasesc... sa ma gasesc? parca m-am pierdut in timp si spatiu, in valtoarea evenimentelor, in plasa de paianjen a neprevazutului cotidian... ma uit la mine si ma-ntreb: cine esti tu, straino? parca te cunosc, parca nu, esti o prezenta familiara si straina in acelasi timp... ma mir gandindu-ma la unele lucruri pe care le-am facut, pentru ca nu m-as fi gandit vreodata ca sunt in stare de asa ceva... si eu, care credeam ca ma cunosc ata...

Uneori vrei sa crezi in ceva. Si aparent, lucrurile se intampla de parca ti-ar confirma ca da, e bine, nu te teme, mergi pe drumul asta, crezi in acest lucru/intamplare/om/idee etc... Si mergi inainte fara frica. Si pare ca totul e ok. Pare ca totul e prea frumos ca sa fie adevarat. Si-apoi se dovedeste ca asa e, era intr-adevar prea frumos ca sa fie adevarat. Iluziile nu iarta. Sperantele se razbuna. Dar ce poti face, a gresi e omenesc, si nimic din ce e omenesc nu mi-e strain. Uneori iti dai seama abia mai tarziu ca ceva nu e ok, si-atunci... ce poti face... doar sa te opresti din a mai repeta greseala... Nu e nimeni de vina, doar nemernica aceea mica numita speranta, cea ramasa pe fundul cutiei Pandorei... Speram intr-o lume mai buna, intr-o iubire mare, in oameni, in idei... Si cand realitatea smulge necrutatoare valul pictat, masca de bal a sperantei... ramane pustiul... dezorientarea... tristetea. Dar ce nu te ucide te face mai puternic... cine stie ce neprevazuturi ne mai rezerv...

Si iata ca mica vacanta a luat sfarsit. a ramas mirosul marii pe haine si in par, amintirea nisipului fin pe piele, placerea nesfarsita de a inota fara limite, pana ti se zbarceste pielea si pana ti se face friiiig.... arsura soarelui pe piele si a nisipului pe talpi... valuri spargandu-se de mal molcom... pescarusii in haite pe plaja la lasarea serii cand pleaca lumea si raman gunoaiele... valuri marunte, valuri mari... un pui de pescarus ce dadea roata pe langa dig nestiind unde sa se aseze... marea la lasarea serii, in aceleasi culori pastelate ireale ca ale cerului... mirosul de mare, de alge, de nisip... scoici ascutite si nisip fin, alaturate... dincolo de drum, techirghiolul... alta experienta... un miros cum nu credeam ca poate exista... namolul pe piele... o senzatie ciudata cand ti se usuca namolul pe piele... aaa... si o priveliste tulburatoare... marturisesc, am nimerit pe plaja nudistelor... unde imensa majoritate erau femei peste 50 de ani... pot spune ca am privit realit...

Filosofia mea de viatza se bazeaza, de cativa ani, pe ideea: nu-ti face planuri,ca toate au tendinta de a se duce naibii, mai bine adapteaza-te din mers, ia lucrurile asa cum vin si bucura-te de neprevazut. Asa si cu vacanta de anul asta... aveam un plan: sa mergem in delta, la festivalul anonimul, cateva fete din gasca de la master. Fetele s-au razgandit iar eu am ramas cu concediul programat intre 10 si 23 august. La cateva zile, gasca mea veche, frumosii nebuni, se hotarasc sa plece in vacanta in turul tzarii... exact inainte de perioada mea de concediu; deci n-aveam cum sa merg cu ei; ma oftic, dar n-am ce face. Pe urma ma suna Sox, tot din vechea gasca, dar care nu mergea cu restul, sa ma intrebe daca merg cu ei la mare... tot inainte de concediul meu; nu pot, deci pica si varianta asta; ma oftic, dar n-am ce face. Joi acum, inainte sa intru in concediu, isi fac planuri de vacanta de mers in delta si fetele de la dansuri... pentru inceputul lui septembrie; iar nu se poate, pica si...

o vacantza... intr-un loc aflat intre ieri si azi, intre azi si maine, intre undeva si nicaieri... intre a fi si a nu fi... as lua o vacanta de mine, de eu. suna ciudat. m-as distanta de mine... as pleca in alta parte... o vacanta intr-unul din visele mele ciudate, vise in care eu nu exist, nu apar, sunt un fel de spectator... in care vad tot dar nu sunt acolo. Azi sunt in vacanta, prima zi de concediu. n-am planuri, doar posibilitati. Mi-a venit in minte "insula din ziua de ieri" de umberto eco... nu mi-a prea placut cartea in sine, dar mi-a placut ideea... sa fii undeva la capatul lumii, in locul unde se face trecerea intre ieri si azi. unde, daca mergi sau inoti un kilometru, treci din azi in ieri sau invers. sigur, timpul e o conventie, dar era interesanta ideea. M-as duce la capatul lumii, al timpului, m-as pierde de mine insami ca sa ma pot regasi mai tarziu si sa fiu placut surprinsa de ce-am regasit. Ciudata si intortocheata mei e si mintea omului (a mea cu sigurantza...

cat imi place ploaia... bine, nu ploaia rece si cenusie de toamna care te ingheatza pana la oase... restul ploilor. picaturi mari sau mici... dese sau rare... rupare de nori sau o bura usoara... cu tunete si fulgere sau linistita si luminoasa... miros de frunze ude... de iarba... sau de oras curatat de praf... picaturi cristaline... lacrimi de bucurie... sau de tristete... de ce plang norii? am citit candva intr-o carte de copii o chestie care tare mi-a placut, apropo de ploaie... ariciul vedea norii ca pe niste vacute, legate de pamant cu sforicele de apa... ca sa nu fuga prea departe. ploaie... spala ce e urat, prafuit si sters... culorile par mai vii dupa ploaie... sa nu uitam curcubeul... in definitiv, fiecare picatura de ploaie adaposteste un mic curcubeu... unele lucruri atat de mici si de neinsemnate, banale in aparenta, ascund atatea sensuri, atatea ganduri, atatea taine... frumuseti... si tristeti... si pustiu... de toate, si bune si rele... O simpla picatura este un mic unive...

o viatza ca o camera plina de lucruri puse claie peste gramada. utile si inutile, vechi si noi, ordonate dupa o logica dezordonata. toate asteapta sa fie puse in cutii, dulapuri, saci de gunoi, dupa caz. dar mi-e lene, mi-e sila, ma deranjeaza dar nu-mi pasa. mi-e indiferent. are sens, n-are sens, la ce bun... i-as da foc cu totul, ar fi mai simplu; as pleca in lume sa mi se piarda urma. si totusi, printre toate prostiile sunt si mici comori de pretz, lucruri cu adevarat importante, amintiri, prieteni, rude, un rasarit de luna, un codru verde, o creasta inzapezita... trebuie sa fac ordine, nu merge sa arunc totul. rabdare si tutun - asa e vorba; fara tutun in cazul meu... mai bine bere, cafea... haos... "Fiecare dintre noi este un mic haos." (M.Eliade) sa facem ordine in debara...

da, ieri pe la ora 23:30 ieseam in herastrau cu rolele impreuna cu cea mai buna prietena, cu care nu ma vazusem de muuult. Racoare. Destul de pustiu. Lumini si umbre. Si ne-am dat cu rolele pana pe la ora 2 din noapte... Am vorbit cate-n luna si in stele... E ciudat cum, atunci cand te revezi dupa destul de mult timp cu cineva care intr-adevar iti e prieten, desi si tu, si cealalta persoana v-ati schimbat, desi traiti in lumi diferite, cand incepeti sa vorbiti totul e asa cum stii, traiesti parca acelasi timp cu timpurile de alta data... un timp... atemporal... timpul prieteniei... parca n-ar fi trecut atata vreme, atatea intamplari pentru fiecare...

de ce beau bere? oare imi place? hm... ca gust propriu-zis, nu... dar ca ansamblu de senzatii, adica o bere rece intr-o zi calduroasa, la o terasa, la o adunare cu prietenii, e minunata. Sau langa gratarul de la munte, cu mici sau friptane, berea racita in paraul rece ca gheatza... sau... sau.... sau... pentru mine, berea se bea impreuna cu prietenii, si de sete dar si de inveselire... Ce consideratii bahice imi mai trec prin minte! Dar ce sa fac daca ma gandesc la berile de ieri... berea de dinainte de cursul de dans, in grup restrans, cu doua prietene, unde s-au dezbatut probleme existentiale, s-au dat incurajari, imbarbatari si infemeieri... si la berea de dupa dans, cu gasca mare de la dansuri, unde era misto ca eram multi, mai putin important era ce se vorbea cat atmosfera vesela... Ce buna e o bere cu prietenii dupa o lunga perioada de munca, munca si iar munca, perioada in care n-ai mai avut vreme pentru nimic interesant... Parca am iesit de la puscarie, asa ma simt... dar parca...

1 august. ma trezeste alarma telefonului, ma fac ca n-aud, dar insista... deschid ochii. intuneric? ciudat, la ora asta era soare de obicei. aaaa, ploua. si ce mai ploua! pare chiar ciudat dupa atatea zile fierbinti, sufocante. In drum spre munca m-a prins alta rafala de ploaie... am mers prin ploaia... si ce misto e... si-asa sunt nebuna dupa alergatul prin ploaie, daramite dupa atata seceta... iata in sfarsit o zi buna. sa ploua, sa ploua... ce daca mi s-a dezlipit intr-o parte talpa pantofului si iau apa la bord... ce daca! hm... cine-ar fi crezut ca dupa atatea zile de munca vine si o zi in care frec menta si la serviciu... n-am de munca nici acasa... zau, parca-mi lipseste ceva. ce aberatie. trebuie sa ma tratez. as fi inceput chiar de azi, voiam sa ma vad cu fetele de la master dar a picat meetingul din cauza conditiilor meteo... dar maine o dau pe beri cu fetele de la dansuri. poimaine vreau sa ma vad cu cea mai buna prietena a mea, cu care n-am apucat sa ma vad de multishor, sa...