Alerg. E noapte și ninge. Fulgii iuți mi se lipesc de față, îmi intră în ochi. Dar e o atingere soft, nu e crivăț. Doar fulgi mărunței, dar fulgi. E 1 martie, București, Herăstrău. Sunt pe final de tură de lac. O idee creață neașteptată, să ies să alerg pe cea mai mohorât-deprimantă vreme, cu umezeală și lapoviță.
Și totuși! Una dintre cele mai frumoase zile, deși înnorată, cu precipitații, totul gri și ud. Alergând, am simțit că ninsoarea asta avea rostul ei, că viața are nevoie de ea, că iarna se mai joacă, își mai scutură plăpumile, are încă multă putere, dar... nu e în război cu primăvara. Crenguțele înmugurite, gata să se desfacă în frunzulițe sau flori primeau bucuroase fulgii care se topeau pe ele, transformându-se în picături de cristal lichid. Străluceau în lumina felinarelor.
O zi mohorâtă nu e o zi rea. Nu e deprimantă decât dacă o privim așa. E doar o zi. Și are rolul ei. E diferită, chiar dacă uneori pare identică cu o alta. Așa cum sunt și viețile noastre, ale oamenilor. Și nu numai.
Lumina era aparte, indescriptibilă, în timpul ninsorii. Malul opus se vedea că într-un tablou întunecat, pictat cu tușe mari, oarecum impresionist. Totul era neclar, difuz, că dintr-un basm, dar nu unul dintre cele vesele, ci parcă din ceva cu vrăjitoare și lumi de dincolo. Și totuși, atât de aparte, atât de ireal și de interesant. Chiar părea că alerg într-o altă lume... Deși noapte, deși multe felinare capotaseră, lumina orașului și ninsoarea dădeau o luminozitate difuză, lăptoasă-cețoasă vie, dinamică, în mișcare, mai densă sau mai opacă, pe porțiuni.
Oameni foarte puțini. Câțiva o scurtau prin parc, câțiva alergau. Un ciripit slab undeva arata că păsăretul credea și el în primăvară, cu toată ninsoarea.
*
Cred că mai voiam să zic ceva atunci când am început să scriu, dar pentru că mi-era somn, l-am lăsat „pe altă dată”. De fapt, l-am lăsat până când o să-i vină vremea. Și se pare că vremea aia e azi. 10 martie.
Dacă primele zile de martie erau ba una mai luminoasă, ba una cu ninsoare, rece, în ultimele zile nu mai e așa. Acum sunt mai multe primăveri și mai multe ierni în aceeași zi. Recunosc, așa ceva nu-mi amintesc să mai fi trăit.
Surprinzător, de când am simțit și eu viața e viață, e frumoasă chiar și când e nașpa - doar pentru că a fi, a trăi e un miracol suficient de mare - nu mă mai sâcâie, nu mă mai enervează schimbările astea bruște. Chiar îmi plac. Îmi place și când e mohorât, când norii pare că au cucerit lumea, și când e soare, și când ninge, și când se întâmplă toate astea în 15 minute. E straniu - și nu e.
Toate au un rost. Pe care uneori îl intuim, alteori îl „știm” fără să îl știm de fapt. Viața în sine e... nu știu ce e. Dar e. Și lumea asta în care trăim e plină până la refuz de viață. De forme de viață. Care coexistă, trăiesc, împreună, separat, concomitent. Chiar și în momente în care te uiți, totul e cenușiu, bate vântul, e frig, e întunecat și pare că toată viața de pe pământ a dispărut. Apoi te uiți la o crenguță, o banală crenguță și vezi muguri gata să plesnească. Viața stă, se regrupează, se încordează și prinde puteri. În adâncuri, pulsează. Și zi după zi, prin frig, prin ninsoare, mugurașii cresc, se măresc, înverzesc. Până într-o zi când, folosind zăpezile topite, prind putere și consideră că gata, pornesc, sunt gata să devină frunze. Un miracol mic și obișnuit. Și totuși, o luptă mai grea decât a noastră cu fantasmele create doar de mințile noastre. Roadele minților care produc panici, frici și alți monstruleți.
Cineva scria azi „caut minți frumoase”. M-am distrat un pic, dar m-a și pus pe gânduri. Ce ar fi o minte frumoasă? Probabil de aici e de pornit. Pentru mine, o minte „frumoasă” e o minte care e vie, care trăiește, care se străduiește (și mai și reușește) să nu gândească urât.
O minte care e în armonie cu... sine, cu tot ceea ce este mai profund în respectiva ființă și cu restul vieții din exterior. Sau care măcar tinde spre armonie.
De fapt, cred că nu aș mai folosi „frumos” și „urât” ci mai degrabă „armonios” și „disonant”. Adică un termen care nu ilustrează un atribut, ci o stare. Iar stările se pot schimba, pot evolua, sunt vii...
Prin urmare, nu știu dacă or exista minți frumoase sau minți urâte (după cum încerc să nu mai privesc nici oamenii ca pe oameni frumoși sau urâți, ci doar oameni, fiecare diferit și cu anumite caracteristici proprii vizibile - câh, sună foarte politically corect da nu e, și nici nu pretind că îmi iese mereu) ci minți mai armonioase și minți mai agitate, mai în conflict cu sine și cu lumea. Și, oricum, primul pas, înainte de a căuta la alții, e să faci curat la tine în minte (în ogradă). Cât timp propria ta minte e în conflict, nu poți vedea cu cine știe ce claritate. Cu cât te liniștești, cu cât mintea ta e mai în armonie, cu atât observi mai multe lucruri. Și la tine și la alții... Și uneori rămâi mască de ceea ce descoperi chiar în propria ta minte. Iar atunci, după ce observi, poți să încerci și să înțelegi. Să TE înțelegi. Că ăsta e de fapt cel mai important.
Comentarii