Cum e când o viață alergi după fluturi colorați, iluzii frumoase, ca să îți umpli sufletul de culoare și încântare. Și la un moment dat rămâi uimit pentru că de fapt n-ai nevoie de iluzii minunate ca să aduci culoare și viață și trăire în sufletul tău. Toate astea erau deja acolo, cu mult înainte să începi să alergi după fluturi. Erau acolo de la început, doar că nu le-ai văzut. Pentru că nici nu te-ai uitat. Propriul suflet nu ți-l recunoșteai. De fapt nici nu credeai că există așa ceva. Trăiai ca și cum aveai un mare gol în loc de suflet, deși săracul de el avea răbdare, aștepta, îți mai făcea semne din când în când, te mai ajuta discret când te împotmoleai prea tare. Era, iar tu erai nemulțumită cu ce erai, cu ce credeai că ești, sau mai degrabă cu ce credeai că nu ești.
Căutai la alții confirmarea că ești, că meriți, că poți fi iubită, acceptată, asta pentru că aveai impresia că nu ești și nu meriți... Dar orice se întâmplă sau oricât ți-ar fi confirmat oricine, tot universul chiar, la cea mai mică adiere tresăreai și te îndoiai, da, nimănui nu-i pasă de mine, nu sunt, nu merit, ba da ba nu și tot așa, un veșnic război cu lumea pentru a te simți completă, liniștită, sigură că ești bine...
Iar bietul suflet stătea și aștepta să îți treacă orbirea asta generalizată și de întreaga noastră moștenire întărită. Recurgea la fel de fel de subterfugii, te lua prin surprindere cu câte ceva, o clipă erai așa confuzată de aproape începeai să vezi că nu vezi, apoi iar uitai... Până când a găsit o cale să te pună pe gânduri.
Ai mers pe cărarea invizibilă presărată cu indicii care nu îți spuneau nimic dar care îți atrăgeau atenția și te purtau mai departe - un pas, încă un pas, o săritură, o șovăială, un haos, un pas, o piruetă, o amețeală, un pas, altul înapoi, doi înainte, un șanț, iar un pas...
O călătorie ce nu părea a duce undeva, dar era interesantă, cu indicii și mici comori găsite și cu veșnică încercare de a le combina, de a face din ele un puzzle. Se potriveau dar nu prea, totul era un mister.
Apoi, mergând mai departe, tot mai departe, indiciile nou găsite au început să vorbească. Să te ducă cu gândul la lucruri din trecut. Și pe măsură ce înțelegeai, cărarea se lumina. Începeai să vezi. Îți dădeai seama. Ba de una, ba de alta. Începeai să vezi iluziile așa cum erau. Not so bright, not so shiny. În schimb, realitatea devenea mai clară. Se schimba focalizarea.
A fost o călătorie lungă. Cât de lungă? Cât a fost necesar. Până ai dat nas în nas cu sufletul tău. Cine ești tu? Tace și te lasă să crezi ce vrei. Și crezi. Ba una, ba alta, că ești el, sau el, sau alții, sau toți, sau nimeni. Ești eu?
Eu sunt tu sau tu ești eu?
Da. Și îți dai seama, într-un târziu, când căldura sufocantă s-a potolit și stropi de ploaie au răcorit atmosfera, că așa e. Că nu te-ai prețuit, nu te-ai cunoscut, cu te-ai iubit și te-ai ignorat, așteptând ca alții să facă pentru tine ce nu făceai tu pentru tine. Așteptai ca alții să te placă, să te prețuiască, să recunoască că exiști și că meriți, pentru că tu nici măcar nu erai prietenă cu tine însăți. Îți erai străină și te înstrăinasei de tine. Visurile îți tot spuneau asta, în mii de moduri bizare, dar cine să le înțeleagă...
Apoi ai înțeles. A fost ciudat, dar te-ai iertat și te-ai îmbrățișat.
Comentarii