E cald, afară țârâie greierii de mama focului iar noaptea atârnă ca o pătură prea groasă peste oraș.
Multe chestii de făcut, de stabilit, de rezolvat, unele urgente, unele sâcâitoare. Cam puțin timp pentru liniștire, dar fac ce pot. Iar uneori din ceva ce inițial mă enerva descopăr că pot găsi ceva interesant.
Un exercițiu de pus probleme și găsit diferite rezolvări s-a dovedit mai interesant decât credeam. Fiecare are problemele sale, de multe ori sunt comune sau asemănătoare cu ale altora, se pot descoperi diverse temeri, nesiguranțe care nu sunt prea conștientizat, sau doar la modul superficial. E interesant cum aceeași realitate se reflectă atât de diferit în suflete diferite.
Probabil că, dacă te poți detașa de propriile probleme înțelegându-te mai bine, poți începe să vezi și în alții fragmente din ce ai înțeles referitor la tine. Începi să recunoști lucruri. Oameni suntem cu toții și avem anumite modalități comune de a interpreta realitatea, dincolo de toate diferențele. Sclipiri.
Mă gândeam la căutările mele. E un paradox, dar căutând răspunsuri altundeva, în alții, în alte experiențe, în alte interpretări, am descoperit că tot ce sclipea interesant era un indiciu care în final ducea tot la mine. Și nu înțelegeam nimic. Ce-i cu nebunia asta, reflexii din reflexii, unde e realitatea, care sunt oglinzile, e totul un miraj, un joc de oglinzi, un labirint? Nu... Toate mă duceau la problemele mele proprii, neînțelese, netrăite, băgate sub preș, uitate dar vii, reale, dureroase în moduri de neînchipuit la anumite acțiuni sau interacțiuni, marea revelație a fost că, dacă ceva mă enervează sau mă doare sau mă înfurie e semn că acel ceva a activat o rană nevindecată. Să o găsesc, să înțeleg de unde provine și de ce reacționez așa a fost pasul următor. Apoi să am răbdare să văd unde mă duce asta, cum poate să se vindece. E cu multă multă răbdare...
Oglinzile astea... Trebuie doar să vrem să înțelegem ce ne arată, ce reflectă din noi înșine... Visuri, suflete, oglinzi...
În cele din urmă, după ce îți dai seama care e imaginea și care reflexiile, începi să simți că asta e de fapt viața. Nu visele, visurile, ideile, speranțele proprii sau colective. Rămâi tu în față cu tine. Și asta e confruntarea supremă. Îți place sau nu, ești așa cum ești. Iar după ce te înțelegi, începi să te simpatizezi. Ba chiar să îți placă de tine și să-ți devii cel mai bun prieten. Aici intervine cunoașterea, înțelegerea. Iar a cunoaște și a înțelege sunt forme de iubire.
Comentarii