Iubiri. Iubire. Ce sunt astea și ce mai e asta? Conform studiilor științifice, nu există. O combinație de substanțe chimice hormoni&stuff. Conform celor simțite de oameni, e ceva diferit de la un om la altul, dar totuși suficient de recognoscibil pentru a fi asimilat aceleiași stări (sau senzații). Câți oameni, atâtea moduri de a simți și tot atâtea definiții.
Da' ce-mi veni să scriu aici despre asta?! Eee, mă gândesc și mă preocupă demult chestia asta. Am simțit-o și eu uneori, am confundat-o deseori cu fel de fel de alte gânduri sau senzații. Chiar și acum nu-s deloc sigură că înțeleg cu adevărat ce e iubirea. Mi-e mai clar ce nu e iubire, dar ce e... pare foarte simplu și foarte complicat. Simplu dacă nu-ți pui prea multe întrebări și te lași purtat pur și simplu sau foarte complicat dacă gândești, te întrebi și încerci să înțelegi ce e, cum e și de ce e sau mai ales de ce nu e iubirea.
Iubirea ar putea fi un fel de liant între oameni, ceva care ne leagă ca într-un fel de organism viu pe toți, noi ca niște celule, ea ca un fluid, iar parte din noi este tot așa. Când suntem bine și în armonie acest fluid sau energie trece prin noi, ne hrănește, noi îi lăsăm ce ne prisosește sau ce producem și organismul misterios funcționează bine. Când ne izolăm și ne concentrăm doar pe noi înșine și pe ce vrem, ce dorim, pe nevoi și ne facem griji sau speranțe nu mai primim și nu mai dăm nimic, iar organismul, ca și noi înșine, are de suferit. O ipoteză, desigur, nici mai bună nici mai proastă decât altele.
De ceva timp trec prin fel de fel de stări, care par să aibă legătură cu teoria asta. Am trecut prin momente în care parcă pluteam, când parcă aveam aripi, când mă transformăm cumva, apoi dezamăgiri și tristeți crunte, apoi mai descopeream ceva, mai trăiam ceva, mai simțeam ceva, mai înțelegeam ceva, iar înnegurare, concentrare pe ce nu am, apoi încet încet am înțeles că nu e important ce NU am, că e irelevant, că tot ce m-am obișnuit să cred e de fapt irelevant, că de fapt contează ce simt acum, ce fac acum, cum trăiesc acum, nu ieri sau mâine. Și ușor, ușor, apele s-au mai liniștit, pendulările între chin și bine s-au tot diminuat. Dacă n-aș fi trăit eu tot ce-am simțit și mi-ar fi spus careva, nu știu ce aș fi crezut. Și că undeva există o stare de echilibru cu greu aș fi crezut, deși dintotdeauna am fost printre cei care tindeau spre echilibru, spre a a echilibra lucrurile, printre cei ce nu se aruncă în excese. Nu știu dacă e relevant, însă.
Printre ciudatele (sau de fapt nu neapărat) descoperiri (gen redescoperirea roții) a fost să conștientizez CUM simt, poate mai mult decât CE. O să zic ceva ce sună foarte prost, a clișeu de căcat, dar am descoperit că simt ca o femeie, de fapt ce înseamnă să simți ca o femeie și ce înseamnă să fii și să te simți femeie. (nu fată, sau ființă generică de sex feminin, nu, nu reușesc să exprim diferența, dar simt că este una). Și e a naibii de ciudat, că nu s-a întâmplat când sau într-un mod în care să zic că era explicabil, într-o relație cu cineva sau măcar în vreo aventură, ei bine nu, s-a întâmplat pe un tărâm între trezire și vis, în ceva semiimaginar și neașteptat. Revelații venite așa, de nu știu să zic de unde. O fi oare real faptul că suntem, cumva dincolo de partea biologică, masculin și feminin (de ai zic că reinventez roată, că doar de ying yang se vorbește de... multe secole)? Dacă ce am simțit e real, e reală completarea între cele două? O completare nu așa cum ne-am obișnuit să o vedem, cu idei separate, cu certuri, cu renunțări, cu limitări și autolimitări, cu conformări la diverse așteptări (când unul au ambii își pierd părți din personalitate și devin un fel de remorci trase de voința celuilalt, când apare dependență și multe altele) ci cumva vie, constructivă, care nu impune, nu limitează ci doar ajută? Și care nu izolează (și nu autoizolează) cuplul de restul lumii, nu îl transformă într-un "noi" versus "voi" de fapt "ei", unde "noi" suntem importanți iar "ei" au o importanță secundară, gradată și ea în funcție de cât de bine îi cunoaștem pe ceilalți. Pentru că toți oamenii sunt oameni și fiecare e important, chiar dacă nu îl cunoaștem prea bine sau deloc. Cred că iubire înseamnă să simți toate astea. Adică și pentru perechea ta, și pentru toți oamenii, chiar dacă e o diferență semnificativă în gradul de apropiere... Da, sună haotic cumva și cam bizar și probabil aiurea...
Am multe gânduri legate de iubiri și iubire, posibil să mai scriu cândva, acum simt că am pierdut șirul, oricum nu știu ce voiam să zic, poate să le scriu acum ca să le găsesc mai târziu și să mă amuz sau să mă bucur, cine știe.
Adăugire.
Mi-am amintit un gând. În după amiaza asta am văzut o reclamă, nu mai știu la ce era, oricum era legată de de-alde Valentine's - a, la niște pachete cadou. Ceva de genul un el și o ea, niște baloane în formă de inimă și ea ciripind că nu știu ce-ar vrea, ce ar aștepta... La care el ușor bosumflat zice ceva gen "dar unde-i egalitatea de șanse, poate și eu mă aștept lac ceva" , la care ea parcă se întreabă - "oare și ei așteaptă ceva?" Apoi... "să aștepte". Și apoi reveal-ul pachetele cadou de la nu știu ce firmă. Și da, asta mi-a dus gândul...
Da, egalitatea... Dar de ce să se aștepte cineva la un cadou ceva?... Dar de ce într-o anume zi?... Dar de ce cadouri cineva cuiva?... Între cei doi adevăratul cadou e însăși iubirea, care e vie, se schimbă mereu, odată cu ei, și necesită atenție și îngrijire în permanență, vie fiind...
Da' ce-mi veni să scriu aici despre asta?! Eee, mă gândesc și mă preocupă demult chestia asta. Am simțit-o și eu uneori, am confundat-o deseori cu fel de fel de alte gânduri sau senzații. Chiar și acum nu-s deloc sigură că înțeleg cu adevărat ce e iubirea. Mi-e mai clar ce nu e iubire, dar ce e... pare foarte simplu și foarte complicat. Simplu dacă nu-ți pui prea multe întrebări și te lași purtat pur și simplu sau foarte complicat dacă gândești, te întrebi și încerci să înțelegi ce e, cum e și de ce e sau mai ales de ce nu e iubirea.
Iubirea ar putea fi un fel de liant între oameni, ceva care ne leagă ca într-un fel de organism viu pe toți, noi ca niște celule, ea ca un fluid, iar parte din noi este tot așa. Când suntem bine și în armonie acest fluid sau energie trece prin noi, ne hrănește, noi îi lăsăm ce ne prisosește sau ce producem și organismul misterios funcționează bine. Când ne izolăm și ne concentrăm doar pe noi înșine și pe ce vrem, ce dorim, pe nevoi și ne facem griji sau speranțe nu mai primim și nu mai dăm nimic, iar organismul, ca și noi înșine, are de suferit. O ipoteză, desigur, nici mai bună nici mai proastă decât altele.
De ceva timp trec prin fel de fel de stări, care par să aibă legătură cu teoria asta. Am trecut prin momente în care parcă pluteam, când parcă aveam aripi, când mă transformăm cumva, apoi dezamăgiri și tristeți crunte, apoi mai descopeream ceva, mai trăiam ceva, mai simțeam ceva, mai înțelegeam ceva, iar înnegurare, concentrare pe ce nu am, apoi încet încet am înțeles că nu e important ce NU am, că e irelevant, că tot ce m-am obișnuit să cred e de fapt irelevant, că de fapt contează ce simt acum, ce fac acum, cum trăiesc acum, nu ieri sau mâine. Și ușor, ușor, apele s-au mai liniștit, pendulările între chin și bine s-au tot diminuat. Dacă n-aș fi trăit eu tot ce-am simțit și mi-ar fi spus careva, nu știu ce aș fi crezut. Și că undeva există o stare de echilibru cu greu aș fi crezut, deși dintotdeauna am fost printre cei care tindeau spre echilibru, spre a a echilibra lucrurile, printre cei ce nu se aruncă în excese. Nu știu dacă e relevant, însă.
Printre ciudatele (sau de fapt nu neapărat) descoperiri (gen redescoperirea roții) a fost să conștientizez CUM simt, poate mai mult decât CE. O să zic ceva ce sună foarte prost, a clișeu de căcat, dar am descoperit că simt ca o femeie, de fapt ce înseamnă să simți ca o femeie și ce înseamnă să fii și să te simți femeie. (nu fată, sau ființă generică de sex feminin, nu, nu reușesc să exprim diferența, dar simt că este una). Și e a naibii de ciudat, că nu s-a întâmplat când sau într-un mod în care să zic că era explicabil, într-o relație cu cineva sau măcar în vreo aventură, ei bine nu, s-a întâmplat pe un tărâm între trezire și vis, în ceva semiimaginar și neașteptat. Revelații venite așa, de nu știu să zic de unde. O fi oare real faptul că suntem, cumva dincolo de partea biologică, masculin și feminin (de ai zic că reinventez roată, că doar de ying yang se vorbește de... multe secole)? Dacă ce am simțit e real, e reală completarea între cele două? O completare nu așa cum ne-am obișnuit să o vedem, cu idei separate, cu certuri, cu renunțări, cu limitări și autolimitări, cu conformări la diverse așteptări (când unul au ambii își pierd părți din personalitate și devin un fel de remorci trase de voința celuilalt, când apare dependență și multe altele) ci cumva vie, constructivă, care nu impune, nu limitează ci doar ajută? Și care nu izolează (și nu autoizolează) cuplul de restul lumii, nu îl transformă într-un "noi" versus "voi" de fapt "ei", unde "noi" suntem importanți iar "ei" au o importanță secundară, gradată și ea în funcție de cât de bine îi cunoaștem pe ceilalți. Pentru că toți oamenii sunt oameni și fiecare e important, chiar dacă nu îl cunoaștem prea bine sau deloc. Cred că iubire înseamnă să simți toate astea. Adică și pentru perechea ta, și pentru toți oamenii, chiar dacă e o diferență semnificativă în gradul de apropiere... Da, sună haotic cumva și cam bizar și probabil aiurea...
Am multe gânduri legate de iubiri și iubire, posibil să mai scriu cândva, acum simt că am pierdut șirul, oricum nu știu ce voiam să zic, poate să le scriu acum ca să le găsesc mai târziu și să mă amuz sau să mă bucur, cine știe.
***
Adăugire.
Mi-am amintit un gând. În după amiaza asta am văzut o reclamă, nu mai știu la ce era, oricum era legată de de-alde Valentine's - a, la niște pachete cadou. Ceva de genul un el și o ea, niște baloane în formă de inimă și ea ciripind că nu știu ce-ar vrea, ce ar aștepta... La care el ușor bosumflat zice ceva gen "dar unde-i egalitatea de șanse, poate și eu mă aștept lac ceva" , la care ea parcă se întreabă - "oare și ei așteaptă ceva?" Apoi... "să aștepte". Și apoi reveal-ul pachetele cadou de la nu știu ce firmă. Și da, asta mi-a dus gândul...
Da, egalitatea... Dar de ce să se aștepte cineva la un cadou ceva?... Dar de ce într-o anume zi?... Dar de ce cadouri cineva cuiva?... Între cei doi adevăratul cadou e însăși iubirea, care e vie, se schimbă mereu, odată cu ei, și necesită atenție și îngrijire în permanență, vie fiind...
Comentarii