Îmi bâzâie în cap tot felul de gânduri legate de cum ne privim și simțim noi pe noi înșine.
Cumva firul gândului a pornit de la un caz povestit de cineva, legat de o persoană obsedată de altcineva, care amenința că dacă respectivul de desparte de ea se omoară etc etc. Și mă gândeam la stima de sine scăzută, de nevoia (indusă social) de a se simți "cineva" doar dacă e alături de altcineva (e mai des întâlnită la femei, care se simt "neîmplinite" dacă nu au un bărbat lângă ele, dar am văzut destule cazuri și invers). Și mă gândeam ce aiurea e de fapt să te evaluezi pe tine așa, prin ochii altcuiva, prin ochii atâtor altora. Înseamnă că tu nu te iubești deloc - adică nu te cunoști absolut deloc și ai impresia că ești un/o nimeni. Of, școala și toată educația, toate încep prin a pune note, prin a face comparații între unii și alții, deși fiecare e în felul său altfel, fiecare are părți mai cumva sau altcumva, iar ideea de a fi "cel mai bun/cea mai bună" ne aruncă într-o competiție nebună care de fapt e un nonsens - care are doar aparent un sens. E mai important, cred eu, să îți dai seama cum ești tu, ce îți place, la ce ești bun și ce ai face cu plăcere, ce îți dorești cu adevărat decât să te zbați să le dovedești celorlalți (sai/și mai ales ție) că ești mai bun ca alții la ceva. Când ești, nu trebuie să dovedești, devine evident prin pasiunea cu care faci ceea ce îți place.
Deci revenind - tot ce ne servește societatea noastră contemporană e cât de important e să fii cel mai bun. The winner takes it all, the loser standing small - d-astea. Un singur cel mai bun și mulți mai puțin buni - și mult stress și luptă și stimă scăzută la absolut toți, inclusiv la "cel mai bun" care trebuie să rămână cel mai bun, altfel aura de învingător cade pe jos, gata nu mai ești the best... Nimeni nu vrea să fie ultimul, nimeni nu vrea să facă lucruri sau meserii "prost văzute". Nimeni nu vrea să fie sărac. Dacă ești sărac, ai o meserie "untrendy", dacă nu ești frumos/oasă, dacă nu ai o pereche alături, tu ești de vină. Ești vinovat că nu (nu ai făcut, nu ai zis, nu ești ceva sau cumva).
Revenind la relaționare. "Boala" e veșnică comparare cu altcineva și dorința de a fi mai că acel/acea cineva: mai bun, mai frumos, mai sexy, mai dorit, mai deștept, mai puternic, mai bun la nuștiuce, mai inteligenți, mai generos, mai mai mai... Stop! De ce să fii "mai" cumva decât altcineva? De ce să nu fii TU însuți/însăți, așa cum ești? Ca să nu fii judecat, hulit, privit cu ironie sau milă? Deși, atunci când ești tu însuți și știi cum ești și de ce faci ce faci îți pasă destul de puțin de ce cred alții. În plus, oamenilor nu le pasă cu adevărat de cum sunt alții și cu timpul se obișnuiesc cu tine, dacă văd și ei că na, ăsta ești. Te critică, te bârfesc, apoi se plictisesc, uită și se liniștesc. În schimb tu nu te mai lupți să fii sau să pari altcineva sau altceva și ești mai liniștit și mai liber să faci ceea ce îți dorești și îți place cu adevărat (nu ce cred sau zic alții că ar trebui să faci sau să te preocupe sau să îți placă).
A compara sau a nu compara...
Cumva firul gândului a pornit de la un caz povestit de cineva, legat de o persoană obsedată de altcineva, care amenința că dacă respectivul de desparte de ea se omoară etc etc. Și mă gândeam la stima de sine scăzută, de nevoia (indusă social) de a se simți "cineva" doar dacă e alături de altcineva (e mai des întâlnită la femei, care se simt "neîmplinite" dacă nu au un bărbat lângă ele, dar am văzut destule cazuri și invers). Și mă gândeam ce aiurea e de fapt să te evaluezi pe tine așa, prin ochii altcuiva, prin ochii atâtor altora. Înseamnă că tu nu te iubești deloc - adică nu te cunoști absolut deloc și ai impresia că ești un/o nimeni. Of, școala și toată educația, toate încep prin a pune note, prin a face comparații între unii și alții, deși fiecare e în felul său altfel, fiecare are părți mai cumva sau altcumva, iar ideea de a fi "cel mai bun/cea mai bună" ne aruncă într-o competiție nebună care de fapt e un nonsens - care are doar aparent un sens. E mai important, cred eu, să îți dai seama cum ești tu, ce îți place, la ce ești bun și ce ai face cu plăcere, ce îți dorești cu adevărat decât să te zbați să le dovedești celorlalți (sai/și mai ales ție) că ești mai bun ca alții la ceva. Când ești, nu trebuie să dovedești, devine evident prin pasiunea cu care faci ceea ce îți place.
Deci revenind - tot ce ne servește societatea noastră contemporană e cât de important e să fii cel mai bun. The winner takes it all, the loser standing small - d-astea. Un singur cel mai bun și mulți mai puțin buni - și mult stress și luptă și stimă scăzută la absolut toți, inclusiv la "cel mai bun" care trebuie să rămână cel mai bun, altfel aura de învingător cade pe jos, gata nu mai ești the best... Nimeni nu vrea să fie ultimul, nimeni nu vrea să facă lucruri sau meserii "prost văzute". Nimeni nu vrea să fie sărac. Dacă ești sărac, ai o meserie "untrendy", dacă nu ești frumos/oasă, dacă nu ai o pereche alături, tu ești de vină. Ești vinovat că nu (nu ai făcut, nu ai zis, nu ești ceva sau cumva).
Revenind la relaționare. "Boala" e veșnică comparare cu altcineva și dorința de a fi mai că acel/acea cineva: mai bun, mai frumos, mai sexy, mai dorit, mai deștept, mai puternic, mai bun la nuștiuce, mai inteligenți, mai generos, mai mai mai... Stop! De ce să fii "mai" cumva decât altcineva? De ce să nu fii TU însuți/însăți, așa cum ești? Ca să nu fii judecat, hulit, privit cu ironie sau milă? Deși, atunci când ești tu însuți și știi cum ești și de ce faci ce faci îți pasă destul de puțin de ce cred alții. În plus, oamenilor nu le pasă cu adevărat de cum sunt alții și cu timpul se obișnuiesc cu tine, dacă văd și ei că na, ăsta ești. Te critică, te bârfesc, apoi se plictisesc, uită și se liniștesc. În schimb tu nu te mai lupți să fii sau să pari altcineva sau altceva și ești mai liniștit și mai liber să faci ceea ce îți dorești și îți place cu adevărat (nu ce cred sau zic alții că ar trebui să faci sau să te preocupe sau să îți placă).
A compara sau a nu compara...
Comentarii