micutze aberatzii

 Ziua de toamnă colorată de azi, cu tura de alergare în jurul lacului și momentele de un farmec aparte în care am stat pe malul lacului, la soare și priveam undele liniștite clipocind, frunzele roșii ale unui soi de iederă cu frunze căzătoare mi-au amintit cumva de vraja insulei Suomenlinna, aflată în fața portului Helsinki. Așa că mă apuc să termin această postare de care m-am apucat de vreo două săptămâni fără să o termin... Am ajuns în Helsinki cu feribotul, plecând din Tallin. Am avut vreme noroasă și cam rece. Portul era impresionant, atât cât am văzut. La cazare - un hostel extrem de populat, cu multe camere de 12-24 de persoane - am ajuns cu un tramvai cu care am străbătut orașul preț de vreo 45 de minute. Destul de repede am ieșit ca să ne întâlnim cu ghida. Ne-am întâlnit în această piață, la poalele acestei biserici. Și piața și biserica - opere ale aceluiași arhitect care a proiectat Sankt Petersburgul. Iată cam cum se vedea piața de sus, de lângă biserica ort...

La vreme de toamnă și ceas de seară, în vreme ce paginam biografia lui Brâncuși mi s-au strecurat în minte gânduri, senzații, amintiri... Ceva, un gând (parcă străin mie) mă îndemna să pun mâna pe telefon și să sun pe cineva anume. Pe cineva la care țin foarte mult (poate chiar îl iubesc, naiba știe, încurcate și derutante sunt căile sentimentelor) și care (cred că) nu are habar de asta. Sau poate are. M-am certat cu gândul ăla străin: cum să îl sun și ce să-i spun? Bună, te-am sunat că mi-e dor de tine și te iubesc (cred)? Hell, no! Și mai ales să sun! eu care am fobie să sun în general oamenii, d-ăia nu vorbesc decât din an în Paște cu prietenii, că nu sun. Și hai să zic că dacă aș ști că mă fac doar eu de râs și de tot penibilul, aș face-o, să scap de gândul ăsta și gata - și să mi se risipească prostiile din cap. Curaj aș avea și nici de faptul că m-aș simți de căcat eu nu îmi pasă. Da' l-aș pune pe omul ăla într-o situație incomodă și penibilă, să nu îi mai vină să dea ochii...

Cețurile matinale fac diminețile misterioase. Ceața ascunde, depărtează sau apropie în mod neașteptat totul - soare, peisaje familiare, oameni, destinații... Ceața mă învață relativitatea. Cum lucrurile pe care le privesc cu ochii obișnuinței pot fi de fapt diferite. Ceață dizolvă măști și aparențe și le înlocuiește cu un abur ușor și alb. Frunzele colorate se ivesc dezvelit de soarele care se trezește greu și trage perdelele cețurilor mai târzior, fără grabă. Mirosul, da, mirosul puternic de frunze, de toamnă... Și uneori de fum... Prin parc, prin zone mai puțin umblate poți alerga foșnind din frunze, ce plăcere nemăsurată... Sâmbătă, pe role, încercând să mă țin după grup am descoperit cât de toamnă frumoasă s-a făcut în doar o săptămână. Am prins un apus incandescent, cu soare roșu japonez... Și culori de înserare graduale peste lac, peste alei și frunze și oameni... Nemaivorbind de cum e să mergi din nou pe role după 10 sau chiar 15 ani... A fost amuzant să mă bag într-un astfe...

Din Riga am plecat tot cu autocarul către Tallin. Tot vreo 3 ore jumătate ca între Vilnius și Riga. Peisaje frumoase, câmpii și păduri de pini și de mesteceni, din nou ploi prin care treceam ca să dăm iar de soare... Și Tallin mi-a plăcut foarte mult. Chiar dacă uitându-mă pe hartă văd că am cutreierat o zonă destul de restrânsă, ceea ce înseamnă că n-am văzut de toate (bunăoară se pare că au foarte multe parcuri, or noi am văzut doar unul, cel în care se desfășura un fel de festival al luminilor). Hostelul în care am stat era pe o străduță, în orașul vechi, chiar lângă vechiul zid de apărare al cetății (și nici nu știu cum am făcut de nu mi-a dat prin minte să mă urc pe el, că era amenajat, am văzut că se putea circula pe el). Ghidul nostru a fost un băiat pasionat de ce ne povestea, ne-a plăcut tuturor. Ne-a plimbat prin cetate, ne-a povestit și de istorie, și de diverse chestii inedite, dar totul cu umor și modestie. Ne-a arătat și apoi a și pronunțat niște cuvinte...