Cred că din copilărie, de când scotoceam printre pozele sepia cu peisaje și personale necunoscute și mama îmi povestea ba de Vilnius, ba de nu știu ce mătuși, ba de maică-sa, de nu știu ce parc sau năzdrăvănie sau ce veri de-ai ei aveam așa o imagine fantastică despre acest Vilnius. Și albumul cartonat cu poze alb-negru artistice din Vilnius a contribuit mult la clădirea unui oraș fantastic undeva în imaginația mea, imagine uitată multă vreme printr-un cotlon al minții, la categoria imposibil de ajuns deci las-o baltă.
De niște ani însă lumea a devenit mai mică și depărteze nu mai e așa departe. Întâi au ajuns la Vilnius prieteni, apoi am văzut poze cu unii cunoscuți de prin călătorii că au mers cu câte un grup acolo...
Și anul ăsta, când am văzut la Lost în Travel excursie în țările baltice... și încă la un preț accesibil... n-am stat pe gânduri și m-am înscris. La două zile după ce am plătit avansul (juma' din excursie) mi-am dat seama că am dat-o de gard. Avusesem certitudinea (greșită) că nunta Mimi-Conu era în weekendul de după. Ei bine, era fix în duminica când eu mă întorceam cu avionul la 12 noaptea (am ajuns de fapt cu 2 ore întârziere, pe la 2 noaptea). Mi-am luat inima-n dinți, după vreo săptămână, și i-am spus lui Mimi de boacăna mea și că nu o să ajung la nunta lor.
După asta, vara a trecut repede, m-am agitat cu unele sau altele și s-a făcut jumătatea lui septembrie, a venit și excursia... O să trec peste Berlin, la care o să revin în alt episod și o să sar direct la Vilnius.
Ei bine, Vilniusul real nu avea nimic în comun cu imaginea (oricum deja cam blurată de trecerea anilor) din imaginația mea. Dar mi-a plăcut foarte mult. Cred că mi-a plăcut mai mult decât dacă ar fi fost cum îmi imaginasem eu. M-am simțit foarte bine acolo, m-am simțit ca acasă (unul dintre orașele care îi plac sufletului meu, se pare), mi-a plăcut arhitectura, străzile, atmosfera, localul unde am mâncat, cafeneaua unde am băut cafeaua de dimineață, aspectul hotelului. Până și ploaia firavă urmată de soare și iar ploaie și iar soare de nenumărate ori, și asta mi-a plăcut.
Vilniusul are un aer familiar, aduce un pic cu orașele noastre medievale, un pic de Sighișoară, un pic de Sibiu, un pic de Timișoara, un pic de Brașov, dar mai frumos renovat și întreținut, mai mare și totuși oarecum altfel. Are o personalitate a lui, card mie personal mi-a plăcut mult. E frumoasă și partea de cetate veche și palat, piața centrală cu biserica, turnul clopotniței, palatul regal și vechiul palat din care s-a păstrat doar turnul din cărămidă. Și interesantă ideea ca în piață pavată cu piatră deschisă să marcheze doar grafic, cu pavaj de culoare roșie, locul pe unde treceau vechile ziduri și turnuri de apărare din cărămidă din vremea vechiului turn.
Nu am ajuns să umblu prin parcurile Vilniusului, pe care mi le lăudase mama, care îmi povestea de un oraș foarte verde cu foarte multe parcuri. Pe unde am bântuit eu pe urmele grupului n-am văzut decât colateral parcuri, am văzut zone cu mulți copaci dar nu am trecut decât printr-un mic părculeț.
În schimb era foarte interesantă o zonă numită Republica Uzupis, un fost cartier muncitoresc ajuns în paragină și apoi salvat de artiști, care s-au instalat acolo și au instaurat o republică artistică. Printre casele mai mult sau mai puțin zugrăvite sau coșcovite vedeai grafitti-uri spectaculoase, sculpturi trăsnite, nebunii avangardiste, vechituri amplasate artistic ici și colo - bunăoară un pian răposat cu corzile sărite pe malul râului și înconjurat de câteva taburete, un balansoar alb atârnat de podul peste râu chiar deasupra râului, dacă te-ai fi așezat pe el te-ai fi legănat cu picioarele în apă, în fine, nenumărate astfel de detalii peste tot.
Și m-a mai distrat ceva ce e povestea ghidul. Cum au rămas ei, cei din țările baltice, printre ultimii păgâni din Europa și abia într-un final când au văzut că vin toți peste ei să îi creștineze și-au ales fiecare cu cine să se alieze ca să "fie creștinați" - lituanienii au făcut casă bună cu polonezii, letonii cu germanii, estonienii cu danezii. S-au creștinat de formă cu toții, s-au umplut de biserici dar ei nu se duc în ele. Bisericii sunt pentru minoritățile creștinatoare, polonezi, ruși, germani, danezi. M-a distrat foarte tare chestia asta.
De niște ani însă lumea a devenit mai mică și depărteze nu mai e așa departe. Întâi au ajuns la Vilnius prieteni, apoi am văzut poze cu unii cunoscuți de prin călătorii că au mers cu câte un grup acolo...
Și anul ăsta, când am văzut la Lost în Travel excursie în țările baltice... și încă la un preț accesibil... n-am stat pe gânduri și m-am înscris. La două zile după ce am plătit avansul (juma' din excursie) mi-am dat seama că am dat-o de gard. Avusesem certitudinea (greșită) că nunta Mimi-Conu era în weekendul de după. Ei bine, era fix în duminica când eu mă întorceam cu avionul la 12 noaptea (am ajuns de fapt cu 2 ore întârziere, pe la 2 noaptea). Mi-am luat inima-n dinți, după vreo săptămână, și i-am spus lui Mimi de boacăna mea și că nu o să ajung la nunta lor.
După asta, vara a trecut repede, m-am agitat cu unele sau altele și s-a făcut jumătatea lui septembrie, a venit și excursia... O să trec peste Berlin, la care o să revin în alt episod și o să sar direct la Vilnius.
Ei bine, Vilniusul real nu avea nimic în comun cu imaginea (oricum deja cam blurată de trecerea anilor) din imaginația mea. Dar mi-a plăcut foarte mult. Cred că mi-a plăcut mai mult decât dacă ar fi fost cum îmi imaginasem eu. M-am simțit foarte bine acolo, m-am simțit ca acasă (unul dintre orașele care îi plac sufletului meu, se pare), mi-a plăcut arhitectura, străzile, atmosfera, localul unde am mâncat, cafeneaua unde am băut cafeaua de dimineață, aspectul hotelului. Până și ploaia firavă urmată de soare și iar ploaie și iar soare de nenumărate ori, și asta mi-a plăcut.
Vilniusul are un aer familiar, aduce un pic cu orașele noastre medievale, un pic de Sighișoară, un pic de Sibiu, un pic de Timișoara, un pic de Brașov, dar mai frumos renovat și întreținut, mai mare și totuși oarecum altfel. Are o personalitate a lui, card mie personal mi-a plăcut mult. E frumoasă și partea de cetate veche și palat, piața centrală cu biserica, turnul clopotniței, palatul regal și vechiul palat din care s-a păstrat doar turnul din cărămidă. Și interesantă ideea ca în piață pavată cu piatră deschisă să marcheze doar grafic, cu pavaj de culoare roșie, locul pe unde treceau vechile ziduri și turnuri de apărare din cărămidă din vremea vechiului turn.
Nu am ajuns să umblu prin parcurile Vilniusului, pe care mi le lăudase mama, care îmi povestea de un oraș foarte verde cu foarte multe parcuri. Pe unde am bântuit eu pe urmele grupului n-am văzut decât colateral parcuri, am văzut zone cu mulți copaci dar nu am trecut decât printr-un mic părculeț.
În schimb era foarte interesantă o zonă numită Republica Uzupis, un fost cartier muncitoresc ajuns în paragină și apoi salvat de artiști, care s-au instalat acolo și au instaurat o republică artistică. Printre casele mai mult sau mai puțin zugrăvite sau coșcovite vedeai grafitti-uri spectaculoase, sculpturi trăsnite, nebunii avangardiste, vechituri amplasate artistic ici și colo - bunăoară un pian răposat cu corzile sărite pe malul râului și înconjurat de câteva taburete, un balansoar alb atârnat de podul peste râu chiar deasupra râului, dacă te-ai fi așezat pe el te-ai fi legănat cu picioarele în apă, în fine, nenumărate astfel de detalii peste tot.
Și m-a mai distrat ceva ce e povestea ghidul. Cum au rămas ei, cei din țările baltice, printre ultimii păgâni din Europa și abia într-un final când au văzut că vin toți peste ei să îi creștineze și-au ales fiecare cu cine să se alieze ca să "fie creștinați" - lituanienii au făcut casă bună cu polonezii, letonii cu germanii, estonienii cu danezii. S-au creștinat de formă cu toții, s-au umplut de biserici dar ei nu se duc în ele. Bisericii sunt pentru minoritățile creștinatoare, polonezi, ruși, germani, danezi. M-a distrat foarte tare chestia asta.
Comentarii