Weekendul trecut, în excursia la Ciucaș cu colegii și parte din gașcă am conștientizat o chestie pe care o simțeam nelămurit demult: pe munte mă simt acasă. În diverse locuri (multe) mă simt acasă - nu e doar la munte, m-am simțit așa și în Cinque Terre, și în Barcelona, și în campingul de pe Tara, și prin țară în nenumărate locuri. Habar n-am cum sau de ce.
Pe munte mă simt acasă întotdeauna. Cred că am un suflet călător care se simte acasă oriunde îi e bine.
Și cum stăteam cocoțată pe balustrada cabanei și vorbeam de cum ar fi să fie asta priveliștea zilnică de dimineață... mi-a revenit gândul ăla nebunesc - cum ar fi să mă fac cabanier(ă)? Să preiau sum o oarecare formă una dintre cabanele abandonate... și să o repun în circuitul turistic? Nebunesc, gândul - și din cauza resurselor și a greutății implementării, dar și pentru că e greu spre imposibil să faci asta de una singură. Și e nevoie de ajutoare de nădejde și permanente. Dar na, nebunesc cum e, e gândul meu și nu-l reneg...
Pajiștile de pe care abia s-a topit zăpada năpădite de brândușe, viorele și ghiocei... Porțiuni de zăpadă... Fulguială slabă... Cabana... Supă și vin fiert... Spre vârf. Cer pestriț, ba senin, ba înnorat, zăpadă multă, peisaje amețitoare, multe râsete, urme de pași pe zăpadă. Soare care se ascunde printre nori într-un joc vesel.
O drumeție mișto, reușită din toate punctele de vedere. M-am stresat nițel la început când nu se mișca nimic și toată lumea tăcea, dar se pare că a fost bine că am făcut publică ideea, cu Rox și Ralu hotărâte s-a urnit treaba. Interesantă dinamica de grup... oricum, nici acum nu am înțeles ce e cu blocajele de comunicare și faptul că unii așteaptă să vadă ce zic sau ce fac ceilalți... Cred că e prima dată când dau de o astfel de blocadă a noncomunicării. Nu știu dacă am învățat ceva din asta, deoarece nu am înțeles ce e și de ce apare, și singura concluzie e că faci treabă doar cu oameni hotărâți, alții mulțumindu-se doar să urmeze grupul. Pentru mine e un mister treaba asta.
Prin urmare, acum o lună jumate aruncasem public ideea de excursie în Ciucaș pe 20-21 aprilie, de Florii adică. Și fix în ziua când am ajuns după lupte seculare la concluzia că da, mergem, ne-am adunat 8 inși am și sunat și am făcut rezervarea. Apoi mi-a venit ideea să anunț și în gașcă și au apărut și aici doritori, am suplimentat rezervarea. Rox a zis că până la urmă vin și băieții ei, am mai suplimentat. A fost momentul Cinque Terre când mi-a dat mesaj doamna de la cabană să plătesc avans fix când nu aveam cum să mă ocup, ziua de trekking între cele 5 sate. Am dat mesaje, am anunțat lumea să îmi vireze în cont jumătate din sumă, am rugat-o pe doamnă să mă păsuiască până joi, când mă întorceam în țară și puteam să mă ocup de toate chestiile financiare. Apoi a fost momentul de suceală la Domi și Ana Mihă, care au vrut să renunțe la rezervare, noroc că m-am gândit la Raluca (Dănăilă) care zisese că ar vrea dar nu mai erau locuri... Și iată că ghinionul unora a fost norocul altora și așa Raluca și-a petrecut ziua de naștere cu noi și cei 4 copii la cabană.
Trecând de toate astea, lucrurile au mers foarte ok, am avut noroc și cu vremea, oamenii s-au descurcat bine, au făcut față cu brio traseului, toată lumea a fost ok, cu micile și inerentele disconforturi care însă au trecut repede. Timpul a trecut în zbor și gata, deja a fost duminică, ziua plecării, am plecat un pic pe grabă pentru că Rox și copiii trebuiau să fie în Brașov până la 3. Convenisem cu ea că de la Brașov luăm trenul, îl ochisem pe cel de 14:20.
Am coborât cu toții pe unde n-o mai luasem niciodată, pe traseul bandă galbenă care pornea de la cabană și ducea la drumul de mașină. A cam fost zăpadă și ceva gheață și cam povârnit, dar a fost interesant. Alina a avut un mic atac de panică de la bucata asta de coborâre, dar s-a odihnit și și-a revenit. Am continuat pe banda galbenă pe traseu pe care veniseră, de la Valea berii până la Poiana Muntele Roșu. De la poienița cu brândușe ne-am despărțit, pasagerii din mașinile lui Cristi și Ramon au mers la Silva să mănânce, noi am mai stat nițel în poieniță apoi am mers direct la mașină să ne îmbrăcăm pentru Brașov. Până s-au schimbat ei și au aranjat bagajele și copiii eu m-am trântit în iarbă - fulguia mărunțel dar soarele făcea și el cu ochiul printre nori, era plăcut, Bucegii în depărtare erau albi și încununați de nori de zăpadă - acolo ningea strașnic. Au fost câteva minute de relaxare absolută. Eram acasă.
Pe munte mă simt acasă întotdeauna. Cred că am un suflet călător care se simte acasă oriunde îi e bine.
Și cum stăteam cocoțată pe balustrada cabanei și vorbeam de cum ar fi să fie asta priveliștea zilnică de dimineață... mi-a revenit gândul ăla nebunesc - cum ar fi să mă fac cabanier(ă)? Să preiau sum o oarecare formă una dintre cabanele abandonate... și să o repun în circuitul turistic? Nebunesc, gândul - și din cauza resurselor și a greutății implementării, dar și pentru că e greu spre imposibil să faci asta de una singură. Și e nevoie de ajutoare de nădejde și permanente. Dar na, nebunesc cum e, e gândul meu și nu-l reneg...
Pajiștile de pe care abia s-a topit zăpada năpădite de brândușe, viorele și ghiocei... Porțiuni de zăpadă... Fulguială slabă... Cabana... Supă și vin fiert... Spre vârf. Cer pestriț, ba senin, ba înnorat, zăpadă multă, peisaje amețitoare, multe râsete, urme de pași pe zăpadă. Soare care se ascunde printre nori într-un joc vesel.
O drumeție mișto, reușită din toate punctele de vedere. M-am stresat nițel la început când nu se mișca nimic și toată lumea tăcea, dar se pare că a fost bine că am făcut publică ideea, cu Rox și Ralu hotărâte s-a urnit treaba. Interesantă dinamica de grup... oricum, nici acum nu am înțeles ce e cu blocajele de comunicare și faptul că unii așteaptă să vadă ce zic sau ce fac ceilalți... Cred că e prima dată când dau de o astfel de blocadă a noncomunicării. Nu știu dacă am învățat ceva din asta, deoarece nu am înțeles ce e și de ce apare, și singura concluzie e că faci treabă doar cu oameni hotărâți, alții mulțumindu-se doar să urmeze grupul. Pentru mine e un mister treaba asta.
Prin urmare, acum o lună jumate aruncasem public ideea de excursie în Ciucaș pe 20-21 aprilie, de Florii adică. Și fix în ziua când am ajuns după lupte seculare la concluzia că da, mergem, ne-am adunat 8 inși am și sunat și am făcut rezervarea. Apoi mi-a venit ideea să anunț și în gașcă și au apărut și aici doritori, am suplimentat rezervarea. Rox a zis că până la urmă vin și băieții ei, am mai suplimentat. A fost momentul Cinque Terre când mi-a dat mesaj doamna de la cabană să plătesc avans fix când nu aveam cum să mă ocup, ziua de trekking între cele 5 sate. Am dat mesaje, am anunțat lumea să îmi vireze în cont jumătate din sumă, am rugat-o pe doamnă să mă păsuiască până joi, când mă întorceam în țară și puteam să mă ocup de toate chestiile financiare. Apoi a fost momentul de suceală la Domi și Ana Mihă, care au vrut să renunțe la rezervare, noroc că m-am gândit la Raluca (Dănăilă) care zisese că ar vrea dar nu mai erau locuri... Și iată că ghinionul unora a fost norocul altora și așa Raluca și-a petrecut ziua de naștere cu noi și cei 4 copii la cabană.
Trecând de toate astea, lucrurile au mers foarte ok, am avut noroc și cu vremea, oamenii s-au descurcat bine, au făcut față cu brio traseului, toată lumea a fost ok, cu micile și inerentele disconforturi care însă au trecut repede. Timpul a trecut în zbor și gata, deja a fost duminică, ziua plecării, am plecat un pic pe grabă pentru că Rox și copiii trebuiau să fie în Brașov până la 3. Convenisem cu ea că de la Brașov luăm trenul, îl ochisem pe cel de 14:20.
Am coborât cu toții pe unde n-o mai luasem niciodată, pe traseul bandă galbenă care pornea de la cabană și ducea la drumul de mașină. A cam fost zăpadă și ceva gheață și cam povârnit, dar a fost interesant. Alina a avut un mic atac de panică de la bucata asta de coborâre, dar s-a odihnit și și-a revenit. Am continuat pe banda galbenă pe traseu pe care veniseră, de la Valea berii până la Poiana Muntele Roșu. De la poienița cu brândușe ne-am despărțit, pasagerii din mașinile lui Cristi și Ramon au mers la Silva să mănânce, noi am mai stat nițel în poieniță apoi am mers direct la mașină să ne îmbrăcăm pentru Brașov. Până s-au schimbat ei și au aranjat bagajele și copiii eu m-am trântit în iarbă - fulguia mărunțel dar soarele făcea și el cu ochiul printre nori, era plăcut, Bucegii în depărtare erau albi și încununați de nori de zăpadă - acolo ningea strașnic. Au fost câteva minute de relaxare absolută. Eram acasă.
Comentarii