Frica și politica

Cum stau și aștept la dentist - ultima ședință, dar iată, cu urgențe întrate în program deci cu coadă - am timp să rumeg niște gânduri care tot flutură tangențial în ultima vreme prin lumea aberațiilor mele. Și ar fi vorba de lumea în care trăim, de societate și politică.

Dacă tot m-am băgat în Plus cumva mi-am dat un șut în cur să mă mobilizez și să nu îi mai las doar pe alții să facă chestii și să ia decizii. Știu că e o picătură într-un ocean, dar na, multe picături poate fac diferența dintre un deșert și o pajiște. Mă simt tare ciudat în situația asta, ma uit la ce zic unii sau alții, mi se pare tare multă vorbărie și cel puțin deocamdată puține lucruri palpabile. Da, mai e și faptul că intuiesc, simt că politica așa cum e ea acum nu mai are rolul de a avea grijă de cei mulți, de bunăstarea generală și de viitor, ci este de mult acaparată de oameni lacomi și egoiști, care folosesc pârghiile puterii pentru propriul folos și interes. Puterea a fost deturnată, democrația a fost hijacked din greu de cei fără scrupule. Da, au învățat cum să folosească lipsurile și punctele slabe ale sistemului democratic pentru a se cocoța în vârf și a rămâne acolo.

Deci cumva logic, dacă oamenii vor delega în continuare pe alții să ia decizii pentru ei, mai devreme sau mai târziu rezultatul va fi același. Lenea și nepăsarea costă. Și anume mult. Mă gândesc însă că, dacă oamenii nu ar mai lua de bun tot ce "se face" doar în virtutea faptului că toată lumea face așa, toată lumea zice că e bine așa, dacă fiecare chiar ar gândi cu mintea sa, nemaipreluând pe nemestecate idei sau cutume de la alții... Dacă fiecare ar fi cu adevărat responsabil măcar pentru sine și poate ar gândi și un pic mai departe de "eu și ai mei"... Poate asta ar face diferența. Dar asta ar fi un fel de trezire masivă din somnul conștiinței...

Oare ce ne face să îi lăsăm pe alții să ne decidă viața?! Frica de a lua decizii? Frica de a fi tu de vină dacă o dai în bară? Frica de ce zic sau pot să zică alții? Frica de necunoscut?

Apoi mai e și reversul medaliei. De ce atâta lăcomie și egoism la cei ce ajung la putere? Păi ia să ne uităm puțin în oglindă. Pentru că atunci când acuzi, de obicei, e precum chestia cu paiul și bârna din ochi. Ce ne dorim? Să o ducem bine, să fim respectați de alții, să avem succes, să nu fim noi ăia care știu și eu, au ocupații de "necalificați", să nu fim noi ăia care spală wc-urile publice, ăia care adună gunoiul, ăia care fac foamea și-s homeless. Să fim deasupra altora, să avem putere. Să "ne realizăm". Doar că așa cum e construită societatea... când te cocoți deasupra altora ca să capeți o poziție socială... alții vor rămâne jos. Că de fapt nimeni nu vrea să fie jos, călcați pe cap de toți ceilalți. Iar cei mai ambițioși ajung cel mai sus călcând peste tot restul. Wow. Deci ăia din frunte sunt tot ca noi doar mai cocoțați și cu o lăcomie mai mare de putere.

A, și o chestie la care nu mă așteptam, descoperită adineauri prin "Life ahead. On learning and The search for meaning" - ceea ce ne mână spre a deveni, a ne realiza... este... frica. Frica de a nu rămâne ceea ce suntem, pentru că de fapt credem că suntem nașpa, că nu merităm, că nu suntem destul de buni, deștepți, frumoși etc și de asta vrem să devenim altceva, altcineva. Și cu cât mai mare e nemulțumirea față de sine, cu atât mai mare ambiția de a deveni altceva, altcineva, cineva admirat, puternic, bogat, după caz. Chiar nu mă gândisem că asta ar putea sta la baza avariției...

Of, frica... Dacă nu am mai fugi de ea și am înfrunta-o... Am descoperi că e ca bau-baul din copilărie. Niciodată dracu' nu e așa de negru cum ni-l imaginăm.