Am început de câteva zile să citesc "Furie" de Salman Rushdie. Dacă mă gândesc bine, am ales-o pentru titlu - în plus față de faptul că îmi place cum scrie Rushdie.
Şi da, văd că mă regăsesc în multe dintre stări... Citeam adineauri confesiunea profesorului Dubdub, cu dedublarea şi golirea de conținut a propriei ființe, de înstrăinarea de sine... şi m-a cuprins din nou senzația tâmpită că parcă aş merge concomitent în două planuri, în două lumi, una în care mă mişc, acționez, sunt actor, ca o păpuşă trasă de ațe, iar eul adevărat ar fi spectator mai din afară, un pic lipsit de putere de intervenție asupra eului fizic... şi iar senzația de neputință. Şi dedesubt, undeva, vechea duşmancă, furia.
Da, ea e. Mai ascunsă şi mai parşivă de la moartea lui Alex, stă ascunsă prin colțuri întunecoase şi sare la beregată când nu te aştepți.
Comentarii