micutze aberatzii

Cu cât aflu mai multe, cu atât îmi dau seama că nu știu nimic. Am din când în când sentimentul ăsta care tot tropăie când are chef prin mintea mea. Și na, așa și e... Câteodată, în acest sezon musonic din jungla românească simt că parcă-mi cresc mușchi (verzi) de atâta abur. Şi branhii. Cugetări publicitare. După ce am făcut masterul ăla, cândva pe la primul job în domeniu, adică la McCann, m-am lămurit cum e cu asta - se bagă o tonă de bănet în niște imagini (visuri, povești) frumoase, asta ca să facă cumpărabile niște porcării de care cel mai probabil nu ai neapărată nevoie (sau chiar deloc). Asta pornind inițial de la un scop nobil, ca pur și simplu comerciantul x să îşi facă mai auzită/vizibilă marfa. Da' scopul e demult...

M-am trezit cu chef de alergat, pe sunetul supersonicelor de la BIAS - în colțul meu de Bucureşti se aude bini di tăt - aşa că am ieşit în zăpuşeala tropicală temperată pe alocuri de umbra translucidă a vreunui nor. Am văzut că sunt în formă bună, chiar dacă curgeau apele şiroaie pe mine, am alergat bine, iar când am ajuns în Herăstrău, în jurul lacului pot spune că am alergat cu plăcere pe aripile brizei. În dreptul podului de cale ferată dinspre Băneasa au început să se audă mai des şi mai intens avioanele, semn că era în plină desfăşurate o demonstrație aviatică. Am alergat mai departe, convinsă că n-are cum să se şi vadă ceva... Dar surpriză! cum alergam spre roata mare şi insula copiilor, în zonele cu mai puține sălcii am v...

Ieri a fost o seară de ieşit la bere cu colegii din creație. J'ai Bistrot, unde n-am fost niciodata, dar care e in zona unde era The Jack, fosta cârciumă preferată a găştii în epoca Montero - când era mai rar prezentă la bețiile lor în oraş. Foarte simpatic hipsteresc J'ai Bistrot ăsta, cu a sa curte în dosul casei la care ajungi printr-un gang cu uşi ce duc spre bucătărie. A fost mişto ieşirea, ne-am simțit toți bine, chiar dacă unii am avut capu' mare dimineața. Azi plănuisem piscineală în Park Lake, în ideea că oricum seara e risc sporit de ploaie, deci alergatul prin Herăstrău cam pica. Apare însă Elena cu hai să mergem la observatorul astronomic să vedem eclipsa de lună... i-am zis de piscineală şi a rămas că ne vedem pe la 9 la metrou la Dristor. La ce nori se adunaseră pe...

Am început de câteva zile să citesc "Furie" de Salman Rushdie. Dacă mă gândesc bine, am ales-o pentru titlu - în plus față de faptul că îmi place cum scrie Rushdie. Şi da, văd că mă regăsesc în multe dintre stări... Citeam adineauri confesiunea profesorului Dubdub, cu dedublarea şi golirea de conținut a propriei ființe, de înstrăinarea de sine... şi m-a cuprins din nou senzația tâmpită că parcă aş merge concomitent în două planuri, în două lumi, una în care mă mişc, acționez, sunt actor, ca o păpuşă trasă de ațe, iar eul adevărat ar fi spectator mai din afară, un pic lipsit de putere de intervenție asupra eului fizic... şi iar senzația de neputință. Şi dedesubt, undeva, vechea duşmancă, furia. Da, ea e. Mai ascunsă ...

Luându-mă cu altele, am uitat să scriu despre Skopje, practic primul contact cu Macedonia. Şi chiar merită ținut minte. Ziceam că mi-a plăcut mult Macedonia. Am perceput-o ca pe o țară prietenoasă, deschisă, cu aer curat şi mulți munți, o țară verde. Skopje, capitala - mai exact centrul - e un oraş frumos, unde vechiul se îmbină armonios cu noul, unde se vede că există grijă pentru clădirile de patrimoniu şi pentru detalii. Am mers pe malul râului Vardar, ce străbate centrul. Multe poduri străjuite de statui, pe apă restaurante în formă se vase cu pânze, multe flori... Toate clădirile monumentale vechi de pe mal strălucesc albe în soare (sunt recent renovate). Printre ele, în spatele lor, alte clădiri, moderne sau futuriste de astă dată, se integrează surprinzător, fără stridențe. Felinarele decorative, de fier forjat, cu petunii şi muşcate curgătoare străjuiesc malurile şi adaugă culoarea necesară. Totul se profilează curat şi străluci...

Zile ciudate, stări ciudate. Și vremea e schimbătoare. Și starea de spirit. Am I crazy or am I crazy? Zile în care umbli în mall printre oameni și totuși ești ca într-un deșert înghețat, pustiu, populat doar de fantome într-o altă dimensiune, uşor paralelă. Zile în care alergi în jurul lacului de parcă te-ar fugări toți demonii. Zile în care urli în interior şi toate rănile vechi se redeschid. Şi când îți dai seama că deşi ai vrea să fii altfel, să faci altceva, nu reuşeşti, şi eşti blocată pur şi simplu. Şi toate corăbiile zac pe fundul mării. Și alte zile când nu știu exact ce se întâmplă, ceva ciudat în orice caz, de nu mai știi ce naiba să crezi... Zile când parcă te loveşte ceva în plex. Când eş...

* Pe undeva pe sub straturile de civilizație, educație etc îmi dau seama câteodată că tot mai e o fetiță sălbatică care se ascunde prin tufişuri sau pe sub mese, sare garduri, țopăie în ploaie, se cocoață în pomi şi face fel de fel de drăcii. * undeva, în adâncuri, sunt balauri... sau alte fiare. Cum cică scria pe hărțile vechi pe zonele sălbatice necunoscute "hic sunt leones". * pe undeva e cineva care la un moment dat s-a decis să nu răspundă cu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte şi să aleagă calea mai dificilă de a strânge din dinți ca să meargă mai departe. Răspunzând cu bine la rău. * mai e şi o ființă orgolioasă şi încăpățânată care scoate ghearele când are impresia că e tratată ca şi cum ar fi ...

Sunt zile în care totul e ok more or less dar la un moment dat apar nişte căcățişuri stresante care devin pe final de program chiar enervante şi îți dau tot zen-ul peste cap şi te umplu de draci. Şi ai naibii draci nu se lasă duşi de te trezeşti că i-ai luat şi acasă. Ei, azi e o astfel de zi. Aşa că acum încerc să îi trimit înapoi la galere, ba dând cu aspiratorul, ba scriind. Vid. Închid ochii şi parcă sunt cu fața la un zid gol. În afară de asta nimic. Doar un zid la un milimetru distanță.

De mult timp mă tot întreb care naibii o fi locul meu sub soare, pe lumea asta. Nu cred că ştou asta nici până în clipa asta. Doar că parcă nu-i aici. Dar unde mama naibii o fi? Multă vreme aveam impresia că sunt a acestui loc în care am apărut pe lume. Şi simpla idee de a pleca mi se părea revoltătoare, un fel de trădare pentru rădăcinile mele. Apoi cu timpul am aflat pe de o parte că rădăcinile mele sunt doar în cel mult jumătate de-aici, mă rog, strică ecuația necunoscuta numită taică-miu.  Oricum, am aflat că din partea maică-mi jumate de neam aparține neamului jidovului rătăcitor, genă turanică am aflat mai recent că ar fi, am aflat eu de puțină vreme de la un coleg mai cunoscător într-ale istoriei. Ce pana mea o mai fi şi din partea tatălui, Dumnezeu cu mila. Dup...

Simțeam nevoia de o drumeție la munte, deja trecuse cam mult timp de când nu mai văzusem muntele... Practic din Macedonia, când am urcat pe Magaro. În perioada asta au tot fost anunțate ture mișto, greu era mai mult să te hotărăști unde să te duci. Când mi-am limitat opțiunișe la ture de o zi s-a mai simplificat treaba. Iar o tură în Piatra Craiului, mai ales undeva unde n-am mai fost, era de nerefuzat. S-a nimerit să fie pe 7 iulie, când s-a decis și Vali să-și serbeze ziua. M-am felicitat că n-am ales o tură de două zile, așa c-am făcut un combo drumeție + beție after. Cum toată săptămâna a fost ploioasă, am fost cu morcovu'. Pe vineri, când dădeau prognoză nașpa, cu ploaie strașnică mai ales la munte am zis ok, aia e, mă impermeabilizez la maximum și mă duc oricum. Și bineînțeles că n-a fost dracu' atât de negru și nici ploaia așa de groaznică. Ba chiar acolo, la Zărnești - Plaiu Foii a fost cu mult mai bine ca în București. La plecare am avut soare (e drept că din ...

Ksamil e un sătuc albanez pe țărmul Mării Ionice . Da' are niște plaje și niște priveliști de nu-ți vine să crezi - mai ales pentru o prea puțin cunoscătoare într-ale plajelor lumii ca mine. Până acum e the best din ce am văzut (Sulina, Sf. Gheorghe, plajele de la Năvodari la Vama Veche, plajele bulgărești de la Burgas și Sozopol, Nisa, Cannes, Barcelona... și cam atât). Apa este limpede cristal la mal iar spre încolo devine turcoaz și abia mai încolo se închide, semna că acolo încep alge și/sau pietre. Nisipul e din sfărâmătură fină de rocă albă gen marmură. iar în larg îți fac cu ochiul niște insulițe, 4 la număr din câte mi s-a spus. Două se vedeau de pe plaja unde stăteam noi, restul erau mai departe în spate. Îmi pare un pic rău că nu m-am aventurat să înot până la una din ele, dar m-am temut nițel, la cât sunt eu de „expertă” la înot. A fost soare și multă multă bălăceală. Ce-i drept, nici nu prea aveai cum să nu înoti acolo, până și non-înotătorii cu teamă de apă au i...