Duminică aveam un chef nebun să înot. O zi aiurită, ba ploaie torențială dimineața, ba soare şi vânt. O zi cu nori spectaculoşi. Toată ziua m-am uitat la ei, ba albi, ba gri-oțel, ba albăstrui, în mii de forme incredibile.
În drum spre sală m-am bucurat de corcoduși în floare, de narcise îmbobocite, de frunzulițe verzi și de vântul înviorător (în cartierul meu de baștină sufla extrem de nervos, dar în oraș era mult mai prietenos).
De la piscină se vedea bine spre parcul Titan-IOR. Şi cum înotam aşa, mai priveam pe geam la cetatea norilor mereu mişcătoare şi schimbătoare. Şi la câțiva porumbei care se mai refugiau de vânt pe marginea geamului.
De la piscină se vedea bine spre parcul Titan-IOR. Şi cum înotam aşa, mai priveam pe geam la cetatea norilor mereu mişcătoare şi schimbătoare. Şi la câțiva porumbei care se mai refugiau de vânt pe marginea geamului.
Am înotat vreo oră - fără pauze - și mă tot gândeam văzându-i pe alții care înotau în diverse stiluri că deh, ar fi cazul să mă apuc și eu să învăț, să încerc mai multe... Doar că fiind aglomerat, nu-mi dadea mâna să staționez pentru experimente și să încurc circulația pe culoar (chiar dacă mulți alții n-aveau nicio greață să facă asta).
Cumva, ar fi ideal să învăț să fac pluta (da, culmea, ceea ce poate toată lumea mie nu-mi iese așa simplu) și să nu mă mai panichez dacă iau apă la bord. And the next step - bras. șamd.
Partea mișto e că, se pare că alergatul mă ajută cumva la rezistență (probabil legat de respirație) de pur și simplu nu m-am simțit deloc obosită după o oră. Dacă nu mă freca la cap maică-mea să vin acasă mai curând, cred că mai mergea o oră de bălăceală. A, da, și data viitoare musai să-mi iau apa cu mine, că la un moment dat mă cam deshidratasem - de asta mi-am dat seama abia la vestiar, după saună.
La lifturi, la plecare, am admirat încă o dată peisajul norilor către parc, prin imensul geam. Între două straturi de nori întunecați, unul sus și altul jos, un strat alb diafan se umflase ca o pânză de corabie cu nervuri...
Am terminat de citit Ambasadorul invizibil de Nichita Danilov. De unde îmi plăcuse la început, în ciuda macabrului din partea cu androginii, în partea cu ambasadorul invizibil m-a enervat, m-a plictisit, a fost prea mult, prea, prea. Am trecut la ceva mult mult mai hrănitor: Portretul artistului la tinerețe de James Joyce.
Comentarii