Duminică luasem bilete la o piesă nouă de la Teatrul Act. Ba le convinsesem și pe Cristina și Maria să vină. Aveam locuri în față de tot. Aveam oarece emoții că cine știe cum o fi piesa... Citisem ce scria în prezentare despre ea, dar... vorba aceea, vorba-i una, realitatea poate fi alta.
Ei, și chiar a fost o piesă intensă. Și actorii au jucat cu patimă (în special ea, Ana Ularu, care și avea rolul de așa natură), și piesa a atins niște coarte sensibile, făcând referire la situații cunoscute fiecărui om în parte. Căci oare cine să nu fi avut vreun prieten care, după ce s-a combinat cu o tipă nouă, brusc (sau treptat) a început să își uite convingerile, ba chiar să ajungă la convingeri diametral opuse, care în cele din urmă să decidă că nu mai are de ce să se ăntâlnească cu vechii prieteni, care-i sunt indezirabili și antipatici noii prietene, devenite între timp poate chiar soție? Sau cine nu se recunoaște măcar un pic în lașitatea comodă a „lui”? Sau cine nu a preferat să ignore, la un moment dat, un prieten care parcă alunecă tot mai adânc în alcoolism, după ce-a încercat tot ce credea posibil ca să-l salveze? Sau cine n-a avut la un moment dat vreo cât de mică părere pro-intervenție când mass-media arăta ce atrocități se întâmplă undeva, da, oamenii trebuie ajutați, să nu se mai omoare între ei... Când mass-media prezintă „băieții buni” care trebuie să salveze victimele de „băieții răi”... Sigur, „după” se dovedește că „băieții buni” au cam măcelărit și ei nevinovați, că au avut niște interese oarecare să „salveze” zona x, luând-o sub oblăduirea lor... Că imaginea mediatică cu supereroi nu se prea potrivește cu rezultatele apocaliptice de la fața locului...
E o piesă grea, pune probleme dureroase și universale legate în primul rând de prietenie... de adevăr... și apoi, în subsidiar, și de „o intervenție” (adică tot de adevăr și minciună și auto-mințire).
Ei, și chiar a fost o piesă intensă. Și actorii au jucat cu patimă (în special ea, Ana Ularu, care și avea rolul de așa natură), și piesa a atins niște coarte sensibile, făcând referire la situații cunoscute fiecărui om în parte. Căci oare cine să nu fi avut vreun prieten care, după ce s-a combinat cu o tipă nouă, brusc (sau treptat) a început să își uite convingerile, ba chiar să ajungă la convingeri diametral opuse, care în cele din urmă să decidă că nu mai are de ce să se ăntâlnească cu vechii prieteni, care-i sunt indezirabili și antipatici noii prietene, devenite între timp poate chiar soție? Sau cine nu se recunoaște măcar un pic în lașitatea comodă a „lui”? Sau cine nu a preferat să ignore, la un moment dat, un prieten care parcă alunecă tot mai adânc în alcoolism, după ce-a încercat tot ce credea posibil ca să-l salveze? Sau cine n-a avut la un moment dat vreo cât de mică părere pro-intervenție când mass-media arăta ce atrocități se întâmplă undeva, da, oamenii trebuie ajutați, să nu se mai omoare între ei... Când mass-media prezintă „băieții buni” care trebuie să salveze victimele de „băieții răi”... Sigur, „după” se dovedește că „băieții buni” au cam măcelărit și ei nevinovați, că au avut niște interese oarecare să „salveze” zona x, luând-o sub oblăduirea lor... Că imaginea mediatică cu supereroi nu se prea potrivește cu rezultatele apocaliptice de la fața locului...
E o piesă grea, pune probleme dureroase și universale legate în primul rând de prietenie... de adevăr... și apoi, în subsidiar, și de „o intervenție” (adică tot de adevăr și minciună și auto-mințire).
Comentarii