BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 8 noiembrie 2016

Și diverse culturale

Tot pentru că mă plictisisem de când nu mai fusesem la vreun eveniment cultural, dar cred că și pentru că au fost tare multe în perioada asta, am mers la mai multe chestii.
A fost un concert folk în Quantic - despre care am scris deja, apoi la baletul Fresca, pe 21 octombrie, la Teatrul Național - am amintit despre el în treacăt, apoi la un film rusesc de la zilele filmului rus, Batalionul, iar duminica trecută, pe 30 octombrie, am fost, tot la teatrul național, la Livada de vișini.

Fresca. În cadrul fesitvalului național de teatru ]mi căzuseră ochii pe două spectacole care nu aparțin teatrelor românești. Fresca, un spectacol al companiei de teatru a lui Angelin Prejlocaj. Avusese premiera cu doar o lună înaintea spectacolului de la TNB. Deși poate fi riscant să mergi la balet contemporan (poate să-ți placă foarte mult sau deloc) am vrut să merg. Și, în ziua de vineri cea plină de nervi și probleme la serviciu, m-am dus. De la primele acorduri și primele mișcări am intuit că e ceva frumos. O experiență vizuală minunată, mișcări, culori, forme,lumini îmbinate minunat și armonios cu muzica, toate mi-au dat o stare de bine neașteptată. Toți nervii s-au dus, au dispărut fără urmă și mi-au lăsat în suflet doar armonie și echilibru. Absolut deosebit - m-am bucurat enorm că am fost acolo.



Filmul Batalionul. Văzusem că urmau zilele filmului rus și filmele rulau la Clubul Țăranului, deci foarte la îndemână. Și i-am zis și maică-mi, că știam că i-ar plăcea. Și îi povestesc pe scurt ce filme sunt și în ce zile și cădem de acord că mergem amândouă la filmul de la deschidere, Batalionul. A fost o zi nasoală, gri, ploioasă. Și fix spre seară a început să plouă tare. Dar a rămas că mergem oricum. Am ajuns mai devreme  și am crezut că or să fie doi-trei moși și patru babe la eveniment. Apoi au început să tot vină oameni de toate vârstele, apoi și un grup de studenți și s-a cam umplut sala. Maică-mea a întârziat, dar din fericire, bla-blaurile de la început au durat o grămadă, suficient cât să vină ea și să ne mai și plictisim. Filmul în sine - nici rău, nici bun, făcut în stil hollywoodian și cu aromă și sos rusesc.

Rețeta - americană, subiectul rusesc, jocul actorilor - bun, ceva problematică, intrigă și suspans, emoții, șoc... Deci un film de război de acțiune, cu accent pe latura emoțională, pentru că batalionul despre care era vorba era primul batalion de femei din Rusia anului 1917, condus de Maria Bochkareva. Cu nimic mai rău decât orice film american de acțiune despre vreun război.

Livada cu vișini. O versiune în viziunea regizorului Lev Dodin, sosit la București cu actorii săi de la Maly Drama Teatr din Sankt Petersburg, Rusia. Prima impresie, de la începutul piesei: că nu se prea aude. S-a reglat pe parcurs, mai ales în actul 2. Cred că scena era cam mare pentru acțiunea și scenografia montării pe scena TNB, pentru că bieții actori tot intrau și ieșeau prin toate părțile. În rest, pe mine personal nu m-a deranjat nimic. Actorii au jucat bine, acțiunea a fost credibilă, fără inovații fantasmagorice (care rareori sunt binevenite) și per total mi-a plăcut. Asta în condițiile în care mărturisesc, ca o incultă ce sunt, că până acum orice film sau piesă cu Livada de vițini m-a cam plictisit. Și oricum piesa de Cehov n-am citit-o, spre rușinea mea. În pauză, prin loji auzeam comentarii defavorabile ba legate de decor, ba de actori că-s prea tineri pentru roluri etc. Mie aceste aspecte nu mi s-au părut esențiale, ci mai mult legate de percepția fiecăruia asupra a cum ar trebui să fie piesa, actorii, decorul, atmosfera etc. Esențial însă mi s-a părut a fi sentimentul ce se desprindea: iresponsabilitatea și neputința proprietarilor scăpătați din vina proprie, care plâng de dragul și dorul livezii, dar care așteaptă din cer o salvare miraculoasă, vreo moștenire, niște bani de la vreo mătușă, timp în care toacă în continuare bani și nu fac nimic altceva. Deci, tocmai din această cauză, piesa mi-a plăcut. Iar aici vorbeste regizorul la finalul piesei și al festivalului: Lectia-lui-Dodin-la-inchiderea-FNT

Și în timpul ăsta am ajuns, în fine, să citesc Mă numesc Roșu, de Orhan Pamuk. O carte ca o frescă a societății din vremea respectivă, viziunea și filosofia de viață a miniaturiștilor, totul împănat cu mii și sute de povestioare și pilde, cu arabescuri de exprimare, o nebunie. Recunosc că pe alocuri de atâtea digresiuni și enumerări obosesc și atenția îmi adoarme. Dar per total este foarte foarte interesantă, din zeci de motive.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails