Ziua 3 - 6 noiembrie. Începem ziua tot așa de dimineață, și cu o cafea bună și un mic dejun la Koffein. Cei care-au vrut să mai exploreze, au căutat alt local pentru dimineață, cu mențiunea ca la oră fixă să fim toți în fața Koffein ca să pornim în peregrinările către cartierul Zemun.
Ca să ajungem acolo trebuia să trecem Dunărea și să mergem destul de mult, așa că Dorin a optat pentru folosirea autobuzului. Stația era în fața pieței. Nici n-a trebuit să așteptăm cine știe ce că a sosit. Am invadat autobuzul, ne-am așezat și ne-am bucurat de călătorie. Am trecut Dunărea pe pod, apoi am mers în amonte, prin zone noi, moderne, aerisite, cu clădiri moderne, mari parcuri și spații verzi - Noul Belgrad (Novi Beograd). Am mers ceva stații până am intrat într-o zonă cu case vechi - destinația noastră: cartierul Zemun. Pe vremuri fusese un orășel separat, limitrof, dar dezvoltarea metropolitană l-a transformat într-un cartier al Belgradului.
Am coborât lângă poștă și am luat-o în jos, pe o străduță, către faleza Dunării. Ne-am oprit într-un părculeț unde ne-am regrupat și Dorin ne-a dat tema zilei - un sârb adevărat și libertatea să ne îndreptăm care încotro. Apoi am coborât spre faleza Dunării. Aici era tare frumos, multă lume ieșită la promenadă, sute de lebede, rațe și alte păsăreturi de apă, care veneau la mal când li se arunca ceva comestibil. Cer ușor cu ceva soare dar și ceva nori, multe ambarcațiuni...
Apoi am urcat înapoi în cartier, în zona cu bătrâneii care vindeau vechituri și mărunțișuri unde ne-am învârtit o grămadă cu ochii la toate nădrăvăniile pe care le vindeau oameniii, la străzi, la case...
Apoi am depășit zona respectivă și am început să luăm străzile la rând, am trecut prin piața țărănească - foarte bogată și unde ochii mi s-au oprit pofticioși la niște murături umplute cu brânzeturi.
Și am mers și am tot mers pe fel de fel de străduțe
Din aproape în aproape, am ajuns să urcăm pe dealul pe care era Millenium Tower (Kula na Gardošu). Un turn construit cu scop memorial, spune wikipedia. Urcăm ce urcăm, ba trepte, ba străzi și ajungem.
Mă enervau diverse obiecte care intrau în poză - ba un stâlp de iluminat, ba un cablu, ba un gard, așa că n-am insistat prea mult cu pozele.
Apoi am coborât, pe altă parte decât urcaserăm. Am dat de-o micuță prăvălie cu mărunțișuri handmade adorabile, de unde m-am abținut cu greu să nu cumpăr ceva.
Cu greu ne-am dat duși de acolo. Am coborât înapoi în Zemun căutând fiecare un loc care să-i placă unde să halească ceva. În această căutare am ajuns din nou în zona pieței. Am găsit o patiserie, lângă care era, stradal, un concert al unui cvartet de coarde. Foarte frumos cântau, arii diverse. Cât stăteam noi la terasa patiseriei, am văzut că se alăturase publicului de gură-cască și un motan meloman. Și a stat ceva acolo, de unul singur. Apoi unii și alții au început să îl mângâie și în cele din urmă a șters-o englezește.
Cum se apropia ora de adunare stabilită inițial, am pornit-o către primul părculeț unde ne opriserăm, locul de regrupare. Odată adunați ne-am dus spre stația de autobuz către Belgrad. Am mers de data asta mai înghesuiți. Am coborât înainte de stația unde ne urcaserăm la venire, la o stație imediat după ce-am trecut podul peste Dunăre. Am luat-o pe străduțe admirând grafitti-urile și am trecut pe sub pod, ajungând pe malul Dunării din partea cu Belgradul.
Am poposit o vreme pe mal, apoi am luat-o în sus, pe cal, către dealul Kalemegdan, pe care se găsește fortăreața din Belgrad. De la o vreme s-a fotat să urcăm pe-o scurtătură, ca să prindem apusul de la fortăreață.
Și am urcat și am tot urcat! Și la un moment dat seama că, față de hostelul nostru, Dunărea era, pe scurtături, foarte aproape în jos, iar fortăreața, cu parc cu tot, la câțiva pași în sus, peste drum. Dar de urcat era ceva. Pe măsură ce ajungeam mai sus, priveliștea și apusul erau tot mai frumoase.
Am savurat pe îndelete priveliștea, apoi am pornit pe urmele lui Dorin să ne învârtim prin fortăreață. Am văzut numai o mică parte, dar a fost oricum foarte frumos.
Apoi am coborât către grădina zoologică, unde ne-am regrupat și am pornit iar hoinăreala pe străzi. Planul era să mergem la cazare, apoi mai târziu cine vrea să iară în oraș, ok, cine nu, să se pregătească pentru plecarea de a doua zi.
După aceste rătăciri, era cazul să mâncăm. Am pornit după Dorin, să găsim tot așa ca în ziua anterioară un restaurant-cârciumă mai puțin turistic dar cu specific local. Am mers am mers și iar am mers până am ajuns pe strada pe care veniserăm în prima seară de la gară. Am traversat și am găsit. O cârciumioară bodeguță - Sloga pe numele său.
Aici am stat preț de-o bere (din nou Jelen) și de multe parlamentări cu dat din mâini, pentru că șefii nu știau decât două-trei vorbe în engleză, iar noi cu sârba... canci. Pe scurt, era problematic cu tradusul meniului dar mai ales sa aflăm ce anume mai au. Nu mai aveau nimic pentru cei 4 vegetarieni din grup, în rest, doar feluri cu carne. A, avem cartofi! Vine cineva din bucătărie - nu, nu avem cartofi. Și tot așa. Așa că ne-am rezumat la bere ca să nu zicem că le-am făcut capul calendar și n-am luat nimic. În cârciumă erau doar obișnuiți ai locului, care-ți beau bericica cu prietenii și mai mâncau un fel de meniul zilei. A fost monumental momentul în care la masa de alături, plină de neni rubiconzi, a venit comanda: pe un megaplatou, un ceva înfășurat, ceva grandios în orice caz. Era ciolan ănvelit în varză acră. Ne-am delectat cu mirosul, am râs și am primit cu uale priveliștea, au râs de râsul nostru și destinatarii ciolanului, a fost o mare veselie. Flămânzi totuși, am decis să mergem înapoi pe străduțele pe care veniserăm și să intrăm în alt restaurant care ne face cu ochiul. Sorții l-au ales pe Walter, restaurant cu mâncare tradițională dar mai luxos.
Mâncarea, la fel ca și cu o seară în urmă, foarte bună, gustoasă și proaspătă. Eu tot la d-ale lor m-am aruncat, de astă dată un cevap simplu - era tot un fel de pleskavița dar vârâți într-o lipie despicată, ca într-un portofel. Stins cu încă o bere, de astă dată Niki-ceva (Nikšićko) neagră, care mi-a plăcut tare mult.
Apoi, sătui și mulțumiți, ne-am întors la hostel, să ne facem bagajele, că dimineața la ora 6 trebuia să plecăm către gară.
Și ca să n-o mai lungesc cu încă un episod, luni dimineață ne-am trezit la 5, am reușit să fim toți gata în timp util. Afară ploua cu găleata. Ne-am pregătiti toți cu pelerine sau umbrele și am ieșit. Am mers cinci pași în susul străzii iar ploaia a început să slăbească din ce în ce. Până la cafeneaua nonstop din drumul nostru aproape s-a oprit de tot, de-abia mai picura nițel. Aici ne-am luat care ce și-a dorit, și în ideea să scape de banii sârbești.
Apoi am pornit mai departe, pe străzile ude, spălate de ploaie și destul de pustii la ora aceea. Până am ajuns la gară s-a luminat de ziuă, norii aveau fel de fel de forme zdrențuite pe cer. Am așteptat puțin trenul, timp în care câțiva au zis să spargă ultimii bănuți sârbești în cârciuma de lângă gară, drept care am făcut chetă, fiecare a scăpat de ultimii bănuți.
Apoi făcurăm deja știutul drum, dar în sens invers, iar acum, pe lumină, parcă a fost mai lung până la Vrsac. Acolo ploua. ne-am dat jos din tren și ne-am pus pe așteptat trenul spre România. A venit și acela într-un final. Iar a durat o grămadă verificatul actelor și la ei și la noi. Într-un final, am ajuns și la Timișoara. În tot timpul ăsta, ploile veneau și treceau.
La Timișoara nu ne-a plouat, a fost vreme închisă. S-a stabilit locul și ora de întâlnire ca să ne adunăm și să prindem autobuzul spre aeroport, apoi fiecare și-a ales pe unde să se plimbe sau pe unde să își petreacă timpul până atunci.
Eu și Oana, fani împătimiți ai Suppa Bar, am decis să supăm acolo. Dar acolo nu mai aveau decât un singur fel de supă. Am luat-o și am savurat-o pe îndelete. Apoi ne-am apucat să ne mai învârtim prin piața Unirii a lor, ne-am reîntâlnit cu Dorin și Diana, a mai trecut vreo jumătate de oră - cei de la Suppa Bar spuseseră că mai au în preparare un alt sortiment de supă, ultimul pe ziua respectivă, așa că ne-am întors ca s-o degustăm și pe aceea. Foarte bună și picantă (avea ghimbir, porumb și morcov). Apoi ne-am dus la punctul de întâlnire. A fost o mică peripeție, în sensul că acolo nu aveau de vânzare bilete pt autobuzul nostru și a trebuit să mergem voinicește pe jos vreo două stații zdravene până la un chioșc care era deschis și vindea respectivele bilete.
Am ajuns la aeroport cu destul timp înainte, dar încet încet a trecut și timpul. Avionul a avut ceva întârziere la venire, dar în final la București am ajuns cu 15 minute mai târziu, doar atât.
Și din nou, am venit înaintea ploii. Abia după ce-am ajuns și m-am băgat în pat a început și ploaia.
Ca să ajungem acolo trebuia să trecem Dunărea și să mergem destul de mult, așa că Dorin a optat pentru folosirea autobuzului. Stația era în fața pieței. Nici n-a trebuit să așteptăm cine știe ce că a sosit. Am invadat autobuzul, ne-am așezat și ne-am bucurat de călătorie. Am trecut Dunărea pe pod, apoi am mers în amonte, prin zone noi, moderne, aerisite, cu clădiri moderne, mari parcuri și spații verzi - Noul Belgrad (Novi Beograd). Am mers ceva stații până am intrat într-o zonă cu case vechi - destinația noastră: cartierul Zemun. Pe vremuri fusese un orășel separat, limitrof, dar dezvoltarea metropolitană l-a transformat într-un cartier al Belgradului.
Am coborât lângă poștă și am luat-o în jos, pe o străduță, către faleza Dunării. Ne-am oprit într-un părculeț unde ne-am regrupat și Dorin ne-a dat tema zilei - un sârb adevărat și libertatea să ne îndreptăm care încotro. Apoi am coborât spre faleza Dunării. Aici era tare frumos, multă lume ieșită la promenadă, sute de lebede, rațe și alte păsăreturi de apă, care veneau la mal când li se arunca ceva comestibil. Cer ușor cu ceva soare dar și ceva nori, multe ambarcațiuni...
Apoi am depășit zona respectivă și am început să luăm străzile la rând, am trecut prin piața țărănească - foarte bogată și unde ochii mi s-au oprit pofticioși la niște murături umplute cu brânzeturi.
Mă enervau diverse obiecte care intrau în poză - ba un stâlp de iluminat, ba un cablu, ba un gard, așa că n-am insistat prea mult cu pozele.
Am savurat pe îndelete priveliștea, apoi am pornit pe urmele lui Dorin să ne învârtim prin fortăreață. Am văzut numai o mică parte, dar a fost oricum foarte frumos.
După aceste rătăciri, era cazul să mâncăm. Am pornit după Dorin, să găsim tot așa ca în ziua anterioară un restaurant-cârciumă mai puțin turistic dar cu specific local. Am mers am mers și iar am mers până am ajuns pe strada pe care veniserăm în prima seară de la gară. Am traversat și am găsit. O cârciumioară bodeguță - Sloga pe numele său.
Mâncarea, la fel ca și cu o seară în urmă, foarte bună, gustoasă și proaspătă. Eu tot la d-ale lor m-am aruncat, de astă dată un cevap simplu - era tot un fel de pleskavița dar vârâți într-o lipie despicată, ca într-un portofel. Stins cu încă o bere, de astă dată Niki-ceva (Nikšićko) neagră, care mi-a plăcut tare mult.
Apoi, sătui și mulțumiți, ne-am întors la hostel, să ne facem bagajele, că dimineața la ora 6 trebuia să plecăm către gară.
Și ca să n-o mai lungesc cu încă un episod, luni dimineață ne-am trezit la 5, am reușit să fim toți gata în timp util. Afară ploua cu găleata. Ne-am pregătiti toți cu pelerine sau umbrele și am ieșit. Am mers cinci pași în susul străzii iar ploaia a început să slăbească din ce în ce. Până la cafeneaua nonstop din drumul nostru aproape s-a oprit de tot, de-abia mai picura nițel. Aici ne-am luat care ce și-a dorit, și în ideea să scape de banii sârbești.
Apoi am pornit mai departe, pe străzile ude, spălate de ploaie și destul de pustii la ora aceea. Până am ajuns la gară s-a luminat de ziuă, norii aveau fel de fel de forme zdrențuite pe cer. Am așteptat puțin trenul, timp în care câțiva au zis să spargă ultimii bănuți sârbești în cârciuma de lângă gară, drept care am făcut chetă, fiecare a scăpat de ultimii bănuți.
Apoi făcurăm deja știutul drum, dar în sens invers, iar acum, pe lumină, parcă a fost mai lung până la Vrsac. Acolo ploua. ne-am dat jos din tren și ne-am pus pe așteptat trenul spre România. A venit și acela într-un final. Iar a durat o grămadă verificatul actelor și la ei și la noi. Într-un final, am ajuns și la Timișoara. În tot timpul ăsta, ploile veneau și treceau.
La Timișoara nu ne-a plouat, a fost vreme închisă. S-a stabilit locul și ora de întâlnire ca să ne adunăm și să prindem autobuzul spre aeroport, apoi fiecare și-a ales pe unde să se plimbe sau pe unde să își petreacă timpul până atunci.
Eu și Oana, fani împătimiți ai Suppa Bar, am decis să supăm acolo. Dar acolo nu mai aveau decât un singur fel de supă. Am luat-o și am savurat-o pe îndelete. Apoi ne-am apucat să ne mai învârtim prin piața Unirii a lor, ne-am reîntâlnit cu Dorin și Diana, a mai trecut vreo jumătate de oră - cei de la Suppa Bar spuseseră că mai au în preparare un alt sortiment de supă, ultimul pe ziua respectivă, așa că ne-am întors ca s-o degustăm și pe aceea. Foarte bună și picantă (avea ghimbir, porumb și morcov). Apoi ne-am dus la punctul de întâlnire. A fost o mică peripeție, în sensul că acolo nu aveau de vânzare bilete pt autobuzul nostru și a trebuit să mergem voinicește pe jos vreo două stații zdravene până la un chioșc care era deschis și vindea respectivele bilete.
Am ajuns la aeroport cu destul timp înainte, dar încet încet a trecut și timpul. Avionul a avut ceva întârziere la venire, dar în final la București am ajuns cu 15 minute mai târziu, doar atât.
Și din nou, am venit înaintea ploii. Abia după ce-am ajuns și m-am băgat în pat a început și ploaia.
Comentarii