De astă vară, la întrebarea Oanei dacă merg în excursia cu Belgradul, recent apărută pe pagina Locomotor, m-am uitat atent la detalii, mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut că pica de ziua mea așa că am și antamat-o. După aceea, în lumina multelor cheltuieli în care m-am băgat, am cam scârțâit dar cum aș fi pierdut avansul, am zis că frate, ori la bal ori la spital. Și timpul a trecut în zbor și iată că gata, a și sosit 4 noiembrie, data plecării.
În săptămâna dinainte am avut mari emoții legate ba de telefon, ba de rucsac, ba de te miri ce. Am reușit să găsesc în Decathlon un rucsac care s-a dovedit a fi bestial pentru împărțirea internă în 4 compartimente mari plus diverse buzunărele. Și pe viitor e minunat pentru echipamentul de mers la sală. Și cu noul telefon via Vodafone am rezolvat, am plecat la drum relativ liniștită și pregătită și pentru condiții vitrege.
Zborul a fost scurt. Am stat la geam pentru prima dată și am văzut fascinată cum am depășit stratul de ceață de la București, cum am trecut munții, mai multe masive, și cred că am trecut Carpații pe undeva prin zona Parâng-Retezat. Am văzut mai depărtișor crestele ninse ale Făgărașilor. Dar și alte masive mai înalte aveau fruntea ninsă. Am aterizat la Timișoara intrând în pătura de ceață de deasupra zonei. La coborâre am constatat că era ceață, întunecos, friguț și umezeală. Cum mai era mult până la următorul autobuz de la aeroport la Timișoara, ne-am împărțit pe taxiuri ca să ajungem în fața gării de vest. A rămas ca punct de întâlnire gara, la ora 16:00, ca să fim siguri că nu pierdem trenul. Cine voia rămânea cu grupul, cine voia să mișune de capul său prin Timișoara, doar să vină la locul de întâlnire la ora stabilită.
Grupul a pornit pe urmele lui Dorin și ale Dianei prin Timișoara. Am mers întâi și întâi la o cafenea recomandată de cunoscători, pe numele ei Ambasada, aflată în fosta hală a unei apuse fabrici de pălării. Ne-a plăcut mult acolo, și atmosfera, și oamenii, și produsele.
Apoi am pornit în periplul nostru prin Timișoara, per pedes. Se ridicase ceața, era soare și totul strălucea în culori de toamnă. Am ajuns întâi la o mare biserică/catedrală
care de mare ce era nu mi-a încăput în poze neam. De acolo am luat-o prin parcuri, pe malul Begăi, bucurându-ne de un peisaj superb.
Am mers îndelung, până am dat de podul Decebal, pe care am și traversat către cartierul Fabric. Străzi largi, case vechi, masive, frumoase pe acest drum. Am ajuns și în Fabric. Dorin ne-a povestit despre acest cartier multe lucruri interesante și ne-a dat o primă temă fotografică pentru concursul de pe Instagram. Tema era să pozăm trei detalii de stiluri diferite, cu explicație. Ne-am împrăștiat și am început vânătoarea fotografică.
Cu ocazia asta, am descoperit frumusețea căsuțelor vechi, unele mai renovate, altele coșcovite, care mai mărețe, care mai modeste, amalgamul de stiluri, detaliile diferite.
Ne-am readunat la ora stabilită în piațeta centrală și am pornit înapoi, cumva către centru, ca să ajungem în zona cu multe locuri unde se poate mânca. Am ales să merg pe urmele lui Dorin către Suppa Bar, pentru că într-adevăr îmi doream o supă caldă. Și nu am regretat! Supele au fost divine, sățioase, nu prea scumpe iar atmosfera localului minunată.
Când am ajuns noi, varietatea de supe se limitase la două, restul se terminaseră sub nasul nostru. Am luat o supă de roșii cu nu mai știu exact ce, o combinație tare gustoasă, și, la final, am mai luat încă una la pachet (și eu și Oana), eu una de mazăre cu ghimbir, ea de broccoli cu migdale, să avem pe tren.
Apoi am pornit spre piațeta unde era punctul intermediar de întâlnire. Aici unii au luat-o înainte, noi am rămas cu Diana să aștepte întârziații care își luau sandwich-uri din Sandwich Factory. Au mai venit două fete, restul încă mai întârziau. Cum se făcuse târziu, am părăsit-o pe Diana și ne-am grăbit spre gară. Am greșit puțin drumul, în sensul că am lungit-o cu vreo 5-10 minute, așa că am băgat un pas alert aproape alergător ca să ajungem la timp. Am ajuns la 16:20, cu foarte puțin înainte să tragă la peron trenul.
Am invadat trenul. Trenul a mers așa, ca personalul, cu oprire în fiecare gară. La graniță, la Stamora-Moravița am stat cam 45 de minute până au verificat vameșii buletinele și pașapoartele în sistem. Apoi ne-am urnit, am trecut granița, și am ajuns în gara sârbă Vrsac, unde grănicerii sârbi ne-au controlat buletinele/pașapoartele (a durat ceva mai puțin ca la români) apoi am schimbat trenul. Cel către Belgrad era deja plin cu sârbi, cu greu ne-am găsit locuri și am stat înghesuiți restul drumului. Am constatat că eram și pe alt fus orar, așa că nici nu știu cât a durat de fapt călătoria, cu tot cu stat la graniță. Cert e că am ajuns în Belgrad la ora locală 20:10 (aproximativ). Calculând cu fus orar cu tot, am plecat din Timișoara pe la 16:35 și am ajuns pe la 21:10. Oricum, a părut interminabilă.
Din gară am pornit-o pe jos din gara Beograd-Dunav către locul nostru de cazare. Iarăși, obosiți, cu greutate în spinare, am mers parcă ani întregi pe fel de fel de străzi, cu schimbare de direcție și de decor. Oricum, ca primă impresie, chiar pe întuneric, orașul era frumușel, cu străzi largi, piețe mari, clădiri masive în stil vechi, cam cum sunt cele instituționale de la noi din centrul vechi. Am dat și de zone mai moderne, cu lumini și sticlă, apoi, în cele din urmă am nimerit și în centrul vechi, de unde hop! la hostelul nostru, aflat în buricul târgului, lângă ambasada Franței. Ne-a amuzat enorm numele hostelului: Slana Pecina. Ne-am cazat, care câte 6, care câte 8 în cameră, era cam friguț dar în cele din urmă, mai cu aerul condiționat pe încălzire, mai cu o aerotermă, a fost ok.
Ne-am lăscat catrafusele la hotel și am ieșit să ne plimbăm și să găsim un loc să bem o bere eventual să halim ceva. Ne-am învârtit până în cele din urmă am intrat într-un bar la întâmplare, unde am băut o bere locală apoi ne-am ăndreptat spre hostel, cu ideea să mai intrăm într-un pub chiar de lângă hostel, dar cum era full și se cânta live de mama focului am renunțat (unii care rămăseseră mai în urmă au intrat oricum și au petrecut beton), în favoarea unui somn adânc.
În săptămâna dinainte am avut mari emoții legate ba de telefon, ba de rucsac, ba de te miri ce. Am reușit să găsesc în Decathlon un rucsac care s-a dovedit a fi bestial pentru împărțirea internă în 4 compartimente mari plus diverse buzunărele. Și pe viitor e minunat pentru echipamentul de mers la sală. Și cu noul telefon via Vodafone am rezolvat, am plecat la drum relativ liniștită și pregătită și pentru condiții vitrege.
Zborul a fost scurt. Am stat la geam pentru prima dată și am văzut fascinată cum am depășit stratul de ceață de la București, cum am trecut munții, mai multe masive, și cred că am trecut Carpații pe undeva prin zona Parâng-Retezat. Am văzut mai depărtișor crestele ninse ale Făgărașilor. Dar și alte masive mai înalte aveau fruntea ninsă. Am aterizat la Timișoara intrând în pătura de ceață de deasupra zonei. La coborâre am constatat că era ceață, întunecos, friguț și umezeală. Cum mai era mult până la următorul autobuz de la aeroport la Timișoara, ne-am împărțit pe taxiuri ca să ajungem în fața gării de vest. A rămas ca punct de întâlnire gara, la ora 16:00, ca să fim siguri că nu pierdem trenul. Cine voia rămânea cu grupul, cine voia să mișune de capul său prin Timișoara, doar să vină la locul de întâlnire la ora stabilită.
Grupul a pornit pe urmele lui Dorin și ale Dianei prin Timișoara. Am mers întâi și întâi la o cafenea recomandată de cunoscători, pe numele ei Ambasada, aflată în fosta hală a unei apuse fabrici de pălării. Ne-a plăcut mult acolo, și atmosfera, și oamenii, și produsele.
Apoi am pornit în periplul nostru prin Timișoara, per pedes. Se ridicase ceața, era soare și totul strălucea în culori de toamnă. Am ajuns întâi la o mare biserică/catedrală
care de mare ce era nu mi-a încăput în poze neam. De acolo am luat-o prin parcuri, pe malul Begăi, bucurându-ne de un peisaj superb.
Am mers îndelung, până am dat de podul Decebal, pe care am și traversat către cartierul Fabric. Străzi largi, case vechi, masive, frumoase pe acest drum. Am ajuns și în Fabric. Dorin ne-a povestit despre acest cartier multe lucruri interesante și ne-a dat o primă temă fotografică pentru concursul de pe Instagram. Tema era să pozăm trei detalii de stiluri diferite, cu explicație. Ne-am împrăștiat și am început vânătoarea fotografică.
Cu ocazia asta, am descoperit frumusețea căsuțelor vechi, unele mai renovate, altele coșcovite, care mai mărețe, care mai modeste, amalgamul de stiluri, detaliile diferite.
Ne-am readunat la ora stabilită în piațeta centrală și am pornit înapoi, cumva către centru, ca să ajungem în zona cu multe locuri unde se poate mânca. Am ales să merg pe urmele lui Dorin către Suppa Bar, pentru că într-adevăr îmi doream o supă caldă. Și nu am regretat! Supele au fost divine, sățioase, nu prea scumpe iar atmosfera localului minunată.
Când am ajuns noi, varietatea de supe se limitase la două, restul se terminaseră sub nasul nostru. Am luat o supă de roșii cu nu mai știu exact ce, o combinație tare gustoasă, și, la final, am mai luat încă una la pachet (și eu și Oana), eu una de mazăre cu ghimbir, ea de broccoli cu migdale, să avem pe tren.
Apoi am pornit spre piațeta unde era punctul intermediar de întâlnire. Aici unii au luat-o înainte, noi am rămas cu Diana să aștepte întârziații care își luau sandwich-uri din Sandwich Factory. Au mai venit două fete, restul încă mai întârziau. Cum se făcuse târziu, am părăsit-o pe Diana și ne-am grăbit spre gară. Am greșit puțin drumul, în sensul că am lungit-o cu vreo 5-10 minute, așa că am băgat un pas alert aproape alergător ca să ajungem la timp. Am ajuns la 16:20, cu foarte puțin înainte să tragă la peron trenul.
Am invadat trenul. Trenul a mers așa, ca personalul, cu oprire în fiecare gară. La graniță, la Stamora-Moravița am stat cam 45 de minute până au verificat vameșii buletinele și pașapoartele în sistem. Apoi ne-am urnit, am trecut granița, și am ajuns în gara sârbă Vrsac, unde grănicerii sârbi ne-au controlat buletinele/pașapoartele (a durat ceva mai puțin ca la români) apoi am schimbat trenul. Cel către Belgrad era deja plin cu sârbi, cu greu ne-am găsit locuri și am stat înghesuiți restul drumului. Am constatat că eram și pe alt fus orar, așa că nici nu știu cât a durat de fapt călătoria, cu tot cu stat la graniță. Cert e că am ajuns în Belgrad la ora locală 20:10 (aproximativ). Calculând cu fus orar cu tot, am plecat din Timișoara pe la 16:35 și am ajuns pe la 21:10. Oricum, a părut interminabilă.
Din gară am pornit-o pe jos din gara Beograd-Dunav către locul nostru de cazare. Iarăși, obosiți, cu greutate în spinare, am mers parcă ani întregi pe fel de fel de străzi, cu schimbare de direcție și de decor. Oricum, ca primă impresie, chiar pe întuneric, orașul era frumușel, cu străzi largi, piețe mari, clădiri masive în stil vechi, cam cum sunt cele instituționale de la noi din centrul vechi. Am dat și de zone mai moderne, cu lumini și sticlă, apoi, în cele din urmă am nimerit și în centrul vechi, de unde hop! la hostelul nostru, aflat în buricul târgului, lângă ambasada Franței. Ne-a amuzat enorm numele hostelului: Slana Pecina. Ne-am cazat, care câte 6, care câte 8 în cameră, era cam friguț dar în cele din urmă, mai cu aerul condiționat pe încălzire, mai cu o aerotermă, a fost ok.
Ne-am lăscat catrafusele la hotel și am ieșit să ne plimbăm și să găsim un loc să bem o bere eventual să halim ceva. Ne-am învârtit până în cele din urmă am intrat într-un bar la întâmplare, unde am băut o bere locală apoi ne-am ăndreptat spre hostel, cu ideea să mai intrăm într-un pub chiar de lângă hostel, dar cum era full și se cânta live de mama focului am renunțat (unii care rămăseseră mai în urmă au intrat oricum și au petrecut beton), în favoarea unui somn adânc.
Comentarii