BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 4 iulie 2016

Dobrogea, mon amour

Știam de la geografie că Dobrogea așa și pe dincolo, nu mare lucru. Considerasem că doar Delta e pe-acolo mișto și musai de vizitat, restul îmi imaginam că-i o mare de pietroaie și praf plicticoasă și deșertică. Și nu mică mi-a fost surpriza când, după prima tură în Măcin cu TED Adventure, în loc de tărâmul deșertic din imaginația mea am găsit niște dealuri și munți pline de vegetație, flori, păsări, insecte, niște locuri neașteptat de pitorești și apropiate sufletului meu. Sigur, căldura e căldură și te cam topește, dar merită oricând efortul.
Așa că, după prima excursie în zonă, mi-am propus foarte serios să mai merg cel puțin încă o dată. Și iată că n-a fost nevoie să aștept prea mult. Weekendul ăsta s-au organizat, în grupurile prin care mă învârt eu, două (2)!. Prima, cu cortul, cu Andrei Ionel geograful cu Arhiva de geografie, a doua cu Andrei Cătălin Călător prin România. Prima propunea campare cu cortul la Fântâna de leac și multă hoinăreală prin zonă și informații de tip geografic, a doua oferea cazare la Murighiol, hoinăreală și prin Dobrogea dar și prin Deltă pe canale. Printr-o serie de împrejurări, deși inițial mizasem pe excursia cu cortul, am ajuns să merg în cealaltă.

Am plecat devreme (nu chiar așa cum pleacă Terra, dar destul de) de pe la Nicolae Grigorescu - aici pentru orientare mi-a prins tare bine recenta vizită la noua casă a Irinei - și am mers întins București - Drajna - Slobozia - Pod Giurgeni - Horia - Macin - Fântâna de leac, cu un singur popas. Am coborât la bisericuța Izvorul Tămăduirii unde ne-am grupat/regrupat, au sosit și călătorii din Tulcea, iar cei din Brăila mai apoi, ne-au ajuns pe traseu. Ne-am dat cu creme solare, am pus litri de apă în rucsaci și am pornit-o. O porțiune scurtă a fost prin pădurice, unde ne-a și întâmpinat o broscuță țestoasă chiar în potecă, în zona izvorului. Apoi am luat-o în sus pe pietre. Traseul era Fântâna de Leac - Vf. Caramalău - Vf. Piatra Râioasă - Șaua Șerparu - Vf. Sulucu Mic - Vf. Sulucu Mare și apoi coborâre oarecum spre Fântâna de leac, dar de fapt mai încolo, că ne-a venit autocarul în întâmpinare și ne-a mai scutit de niște kilometri prin soare.

Deci o pornirăm în sus. Buruienile, vegetația ni se agăța de picioare cu degete ascuțite și gheruțe mii. Avantajați au fost cei cu pantaloni lungi. Restul ne-am bucurat de multe microzgârieturi usturătoare. Acest prim urcuș a fost greuț bine. Și pe la jumătatea lui am înțeles și de ce - pornisem în sus înaintea traseului și ne-am cățărat de-a dreptul, astfel încât am reușit să ratăm vf. Carmalău. Am ajuns, după un urcuș greu și zdravăn prin soare fără umbră, pe vârful Fântâna de Leac, care avea în vârf o cetățuie inexpugnabilă de stânci, pe care însă am cucerit-o și am ajuns la crucea din vârf, ornată și cu un steag tricolor. Poze fel de fel, acolo era și foarte bine pentru că bătea vântul, ne-a aerisit după zăpușeala și arșița urcușului. Apoi, cu greu ne-am dat coborâți de unde ne cocoțaserăm. Din nou s-a dovedit valabilă treaba cu picioarele lungi - cine are craci lungi urcă (și coboară) mai ușor pe cataroaie decât cine are craci scurți. Ne-am continuat drumul spre Piatra Râioasă. Cobori, apoi iar urci. Pietrele din vârf erau acoperite cu mușchi-licheni gălbui, de unde probabil că-i vine și numele acestui vârf. Desigur iar poze, apoi pornirăm mai departe. Am mers ce-am mers, iar la un moment dat am trecut printre niște pietre cu forme interesante, pe dreapta era sfinxul dobrogean, pe stânga o piatră ce aducea cu un pumn cu arătătorul ridicat, parcă spre a atrage atenția.
Apoi am coborât și am ajuns într-o vale ierboasă - Șaua Șerparu - deloc umbroasă, unde se afla loc de popas cu băncuțe și măsuțe. Aici a fost popas de luat masa, dar cum soarele ne bătea direct în creștet nu ne-a ars de zăbovit prea mult. Pe tot drumul vegetația ne însoțea, ba cu floricele, ba cu chestii țepoase și zgârietoare, ba mai mică, ba mai mare. Iar rocile străvechi străjuiau zona permanent, cu ochii pe noi. Ne-am reluat drumul, tot așa, urcuș-coborâș, urcuș-coborâș de nici nu mai știu de câte ori am urcat sau coborât. Soarele ne mușca cu raze arzătoare, ierburile revărsau spre noi aburi calzi iar noi transpiram și gâfâiam. Doar pe vârfuri era bine, acolo bătea vântul și era o cu totul altă viață. Ne simțeam în al nouălea cer când câte un nor se milostivea de noi și acoperea puțin soarele dobrogean. Am ajuns apoi pe vârful Sulucu mic. Apoi iar urcând și coborând de multe ori, am ajuns și pe Sulucu Mare, ultimul vârf de cucerit tura asta. Ne pozarăm într-o veselie și ne-am așteptat unii pe alții să ajungem cu toții acolo înainte de-a începe coborârea.

Și apoi am început coborârea. Și am coborât și am coborât pe soare, printre alte buruieni, pe alte pietre, cu scurte treceri prin semi-pădurici scheletice și mărunte. Arșiță de sus, aburi de jos. Ne-am înâlnit și cu păianjeni gigantici ce-și întinseseră pânzele solide deasupra cărării. Am încercat să nu-i deranjăm și ne-am strecurat printre ei. La un moment dat am dat și de-un pârăiaș, apoi am ieșit pe drum drept, la poalele muntelui, complet descoperiți, cu pielea pradă soarelui necruțător de ora 3 spre 4. Am mers ceva pe drumul ăsta, până ne-a venit în cale autocarul salvator. Numai că și acolo era saună. Ajunsă în autocar am băut iute 0,5 l de apă cu izotonic. Mi-era încă sete. Și am mai băut, în reprize, până spre Murighiol încă circa un litru. Asta în plus față de cei aproape 2 l din punga de hidratare din rucsac pe care-i topisem pe traseu.
Am ajuns cu toții la autocar, cam leșinați și am pornit-o. În primul sat dotat cu minimarket ne-a lăsat să asediem locul și să ne aprovizionăm cu ape reci, beri, sucuri, fiecare cu ce poftea. Eu mi-am luat un 2 litri de apă plată și un Ursus cooler, doar că din neștiință l-am nimerit pe cel în varianta fără alcool. Dar a fost bun că era rece. Dar am constatat, a doua zi, că mi-ar fi plăcut mai mult un schweppes clasic și rece.

Apoi ne-am continuat prin căldură drumul spre Murighiol. Cu toții așteptam ca pe Dumnezeu piscina pensiunii (pensiunea Sorin), ne visam plonjând în ape răcoroase și plutind serafic pe valuri. A durat ceva până să ajungem, am fost acolo în jurul orei 19. Piscina nu era atât de mare cât ne-o crease imaginația noastră însetată și înfierbântată, dar s-a dovedit a fi suficientă. Ne-am cazat, ne-am răcorit la duș apoi ne-am echipat de piscină, unde ne-am bălăcit până spre opt și ceva, că la 8:30 ne aștepta masa.

Acum fac o mică paranteză, o digresiune pe tema servicii turistice, pensiuni și România. În țărișoara noastră, mai ales în zonele turistice sau cu potențial turistic se ridică pensiuni. Proprietarii stau, se gândesc, fac calcule și în cele din urmă folosesc materiale cât mai ieftine, finisaje la fel, contează mai mult să dea bine, să arate agreabil de la distanță. După care, după nu foarte mult timp, lucrurile se dau în vileag: ba dușul nu prea curge, ba se ițește rugina pe ici pe colo, ușa se închide într-un mare fel, apa băltește în baie pentru că scurgerea nu a fost făcută pe înclinația potrivită, în piscină plutesc chestii neidentificate, de pe fund se ridică oarece vălătuci dubioși etc. Mici (sau uneori mari) amănunte și care denotă un pic de neglijență și de lasă-că-merge-și-așa.
Cred că pe oriunde am fost prin țară la pensiuni cu pretenții și tarife piperate am văzut această discrepanță între pretențiile arborate și grija pentru amănunt. Desigur, nu am fost niciodată la super-lux, vorbesc de mediu și mediu-plus. Comparativ, în cele trei maxim patru dăți când am fost pe-afară - Atena, Veliko+Sofia, Istanbul și Barcelona, la cazare de 2-3 stele asemenea detalii neglijate nu am văzut. În fine. În concluzie, dacă e să merg pe cont propriu în țară, prefer să merg direct la o pensiunică fără pretenții, la gazdă, la cabană sau cort, undeva unde nu se afișează false condiții bune și unde prețul e în concordanță cu ce se oferă. Sigur, poate sunt și eu prea pretențioasă, evident este greu să ai grijă de o pensiune și să te îngrijești de toate detaliile... Dar nici nu te obligă nimeni s-o faci mai mare decât știi că poți întreține, la o calitate care să fie ireproșabilă. Intenția e bună, dar implementarea deficitară. Gata, am închis paranteza.

Masa am luat-o în restaurănțelul pensiunii, aranjat chipurile tradițional-rustic. Fără nimic anti-țânțari, cu un aparat de aer condiționat care mergea la maxim dar nu răcorea nici cât un evantai. Farfuriile-suport ușor obosite. Bieții chelneri erau băieți tineri de prin localitate, fără vreo școală de ospătari la activ, dar amabili și săritori. Mâncarea bună însă m-a făcut să iert toate micile scârțâieli și amănuntele despre care vorbeam în paranteza de mai sus. Plachia de cap a fost senzațională. Desigur, nu cred că-și merita cei 28 de lei (din punct de vedere al gramajului), dar măcar am mâncat-o cu maximă plăcere. Plăcinta de 9 lei iar, nu făcea nici 4, dar măcar, în completarea plachiei a stins foamea. Cine s-a limitat doar la pește cred că a mai simțit foame după masă.

După masă era vorba să mai stăm, unii să se uite la meci, alții să jucăm ceva jocuri, Dixit, cărți ceva, dar cum lumea era cam obosită, au rezistat mai mult doar cei interesați de meciul Italia-Germania.

A două zi aveam micul dejun la ora 8. La 8 aveam și bagajul făcut, l-am dus și la autocar apoi m-am înființat la masă. Micul dejun avea cele câteva feliuțe de chestii tradiționale, a fost gustos și suficient. Apoi ne-am încolonat la autocar să plătim transportul cu barca și taxa de Deltă. Ne-am transportat până la pontonul pensiunii, de unde am luat bărcile cu motor. Am mers pe un cănăluț din Murighiol până în brațul Sf. Gheorghe, apoi pe Sf. Gheorghe, pe canalul Uzlina, pe lacul Uzlina, apoi cumva pe Isăccel, Isac și nu mai știu exact dacă am ajuns sau nu în Gorgova. Cert e că pe unde ne-a plimbat a fost foarte frumos, o invazie de nuferi, albi, galbeni... Păsări nu prea multe, la câtă vânzoleală de bărci cu motor era... Numai noi eram cu 4 bărci. Dar mai erau și mulți mulți alții. Abia după ce a murit bateria aparatului foto au început să iasă la vedere pelicani, pescăruși de toate soiurile, cormorani, lișițe, egrete. Și cred că am zărit și-un corcodel și un stârc. A, totuși lebăda cu puii i-am văzut înainte. Poate or fi ieșit și-n poză - n-am apucat să descarc nicio poză din lipsă totală de baterie, le descarc diseară.

Per total, a fost minunat. Dar, din nou, foarte cald. Pe ultimul lac înainte să ne întoarcem am făcut o pauză iar doritorii s-au bălăcit cu sau fără veste de salvare, după competențe.

Apoi o luarăm înapoi. De la debarcader direct în autocar și-apoi spre cetatea Enisala ni-i drumul. În drum spre Enisala, departe pe stânga, pe Razim norii păreau a lăsa o mare ploaie. Norii cucereau încet-încet teritorii de cer mai mari. Cât vizitam Enisala a început să tune dinspre Razim. Un băiat cu aparat foto puternic a avut și noroc să vadă și să pozeze o vulpe sau pui de vulpe care se ascunsese printre zidurile cetății dar își ițea capul curios să vadă ce facem. După ce am cucerit și Enisala ne-am îndreptat printre câmpuri agricole colorate divers spre Jurilovca, la restaurantul Casa Lotca. Aici bieții oameni au fost depășiți numeric de cei 41 de flămânzi, dar totul a fost bine odată ce-a venit mâncarea - bună și multă! Eu m-am limitat la borșul de pește dar am ajutat colegele de masă să dovedească bucățile imense de saramură de crap - incredibil de gustoasă.

Apoi am mers să găsim un magazinaș de unde să ne mai luăm o apă, o înghețată sau un suc. De-aici mi-am luat schweppes bitter lemon care a picat nemaipomenit de bine și răcoritor - pentru că și în restaurant și în sat era foarte cald, căldură din aceea de dinaintea furtunii. Când am plecat cerul se acoperise complet.

Autocarul nostru a prins iar să zburde pe câmpiile agricole dobrogene, printre eoliene, printre nori și sori. Cum am făcut și-am dres, noi ne-am strecurat printre ploi. Am ajuns în cheile Dobrogei după terminarea unei ploi zdravene se pare judecând după bălțile din satul Cheia. (da, au și acolo o Cheia). În cheile Dobrogei ne-am dat jos din autocar și ne-am cocoțat sus, de unde puteam admira panoramic priveliștea. Și mulțumită ploii, nu era lume cu grătare etc cum se pare că ar fi în weekendurile însorite și fără ploi. Ne-am minunat de peisaj, iar poze etc și gata, cam atât a fost.

Am pornit spre București ieșind spre Medgidia, către Autostrada Soarelui. Aici pe la kilometrul 155 spre București - adică aproape imediat după ce-am intrat - am dat de blocaj. Faimosul blocaj de două ore de care s-au bucurat gratuit cei ce se întorceau pe înserat dinspre mare spre București.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails