micutze aberatzii

De când s-a stabilizat vremea parcă e mai vesel. Iar vremea asta caldă şi răcoroasă, cu briză, mă duce cu gândul la mare, la vacanţă. Cred cî şi plimbarea de ieri cu elena prin herăstrău a contribuit la accentuarea senzaţiei ăsteia. Într-un fel, uitasem cum e să te plimbi pe îndelete şi îndelung, trăncănind vrute şi nevrute. Face bine la psihic, chiar dacă povestirile noastre nu erau neapărat vesele din cale-afară, ba uneori chiar dimpotrivă. Puiul de pescăruş şi-a pierdut complet puful de pe gât - l-am văzut foarte clar, iar stătea pe mal la soare. Acuş-acuş o să scape şi de penajul de camuflaj. A început ţârâitul insec telor misterioase care apar când vine căldura mare. Semn, zic eu, că a venit vara. Am mai auzit şi o broscuţă orăcăind din iarbă, pe la Insula Trandafirilor. Am început o carte de la Miha, "Splendida cetate a celor o mie de sori" - îmi place mult. Deja întreyăresc firul unor viitoare meditaţii personale pe tema condiţiei umane şi în particular a femeii în ...

Aseară m-am străduit să ajung mai devreme acasă, mă gândeam că poate apuc să trag o alergare până să vină Tudor să ia mierea. Evident ca am reușit să ajung fix în așa fel încât n-aveam timp, dar până la 8 mai era. Spre apus se vedeau niște nori antipatici, tare mi-era ca n-apuc să alerg de ploi furtuni alea-alea. În fine se face ora 8, vine Tudor , își ia mierile (și rapiță, și salcâm), schimbăm două vorbe pe scurt, lansează teaserul că și-a dat demisia de unde lucra și pleacă în Anglia, dar mai multe detalii la serbarea de ziua lor din Piranha... Mă gândeam, săraca Maria, o să rămână să nască în țară, iar el departe, în Anglia... greu. În fine, era 8 și 10 și afară se întunecase cam tare, clar era iminentă o ploaie... Nici n-a ieșit bine pe ușă Tudor că m-am și mobilizat, acum ori niciodată, să trag o fugă rapidă în speranța că nu mă prinde ploaia, și-am ieșit. Am alergat mai repede ca de obicei, deh, teama e un stimulent puternic... M-am înfricoșat nițel când am ieșit din bloc, în...

adicătelea publicitate. Câte nu s-or fi scris pe lumea asta despre publicitate! Câte cărți, jurnale, eseuri, articole, bloguri, pana mea... Filme... Iubită și urâtă în egală măsură, orbitoare ca o flacără în noapte pentru micile gâze zburătoare fascinate, hipnotizate... Cam așa și cu noi. Eu una, când m-am dus la masteratul ăla, nuș' ce era în capul meu. Adică știu, vise, vise. Mitul unui job frumos, solicitant, în care să faci lucruri frumoase, interesante, artistice, alături de oameni interesanți, creativi, fantastici. Raiul pe pământ. Oarecum aceeași viziune falsă pe care o avusesem când am intrat la jurnalistică. Și același leopard pe dosul gardului. vorbeam aseară cu Dana... Și la ei, alte nebunii... alți oameni încrâncenați... alte fapte reprobabile... alt stress... și vorba e, când povestești cuiva care n-a trăit o vreme în mediul ăsta, că te ascultă dar nu-i prea vine a crede, are impresia că exagerezi, că așa ceva nu poate să existe. Și totuși! Câte povești incredibile, ...

Anul ăsta de n-a plouat... De două luni tot plouă, plouă, cu mici pauze de soare și caniculă, dar cred că n-a trecut săptămână fără o ploaie așa, de control, acolo. Partea bună - multă verdeață, vegetația o duce boierește, drept care și tot soiul de insecte și animăluțe mișună peste tot. Dudul din geamul de la bucătărie face în continuare fluturași de noapte albi, dar deh, de când cu termopanele și plasa de insecte nu mai răzbate niciunul înăuntru, doar se dau noaptea cu capul de geam, de plasă, hihi, n-aveți ce să căutați aici. Nu știu ce are vremea asta, dar și cu oamenii se întâmplă ceva, pe câte unii îi mai apucă un derapaj, ceva, sau le înfloresc idei, bune-rele după cum e germenele, totul e schimbător de la o zi la alta, bine-rău, rău-bine, un carusel. Mă gândeam că de când cu mierea o să mă văd cu oameni cu care nu m-am văzut de ceva vreme. Și asta e bine. Nu știu de ce, dar genul ăsta de activitate mă împinge să iau legătura cu oameni, să mă agit, să ma duc, să fac, să dreg....

Toate ca toate, mai nou am miere de vânzare, am decis de comun acord cu Laurențiu să-mi plătească restul din contravaloarea stupilor în miere, o chestie foarte bună. Așa o să pot să pun la loc și banii pentru operația maică-mi, investiți acum trei ani în stupi împreuna cu Alex. Slavă domnului că n-a fost nevoie de ei! Am adus încă o dată mirosul de tei în casă, am mai luat flori de tei să le usuc, iar miroase minunat în casă. Noutățile de pe lac: un pui de pescăruș mare și stârcul de noapte care s-a întors la locul lui de după ecluză. doar că nu mai e sperios, stă ziua-n amiaza mare la vedere și n-are niciun stre. Și mai halește din când în când un pește. O pisicuță vânătoare m-a băgat nițel în sperieți când a țâșnit prin stânga ca să prindă nu-știu-ce... Tot soiul de ciripitoare cântă de mama focului pe unde nici nu te aștepți. Pe multe nici nu le văd, doar le-aud. Am luat în sfârșit manuscrisul de la Nora, pot sa termin și corectura cărții, se apropie de final acest proiec...

Citeam în Animalul inimii despre duzii din obrajii oamenilor, duzii din curțile bătrânești, cu câte un scaun tapisat vechi, desfundat și cu o coadă de paie atîrnâd dedesubt... Pentru mine duzii nu se asociază cu imaginile astea... În copilărie, când ieșeam de la ore de la școală, am ajuns la un moment dat cu niște colegi undeva pe podul Constanța, imediat după șina de cale ferată, la niște duzi cu dude negre, coapte, minunate. Am mâncat de ne-am spart, iar când am ajuns acasă eram neagră-albastră pe mâini și pe bot. Bunicu' mi-a dat pe mâini cu sare de lămâie și un pic de apă, mi-a zis să întind pe mâini și să fac ca si cum m-aș spăla pe mâini... și, deși nu credeam, albăstreala s-a schimbat la culoare, s-a făcut mai roșie, roz, ce mai, s-a decolorat... Un alt episod cu dude. Eram la al doilea job, la All, pe când sediul era ăncă în Carol Knappe, probabil tot prin iunie, și în drumul spre serviciu, la două case de sediu, era un dud lipit de casă, și pe acoperișul casei era mer...

Aversă de tei. Ploua torențial cu miros de tei, miros auriu pe cenușiul argintiu al zilei. Și brusc lumea s-a colorat pe interior. Nu m-am gândit niciodată că, trecând de putoarea de canal de vis-a-vis de Apaca, pe o ploaie dezlănțuită, cu oamenii alergând ca șoarecii, și eu alergând să prind un 139 spre muncă, un miros de tei mai puternic ca niciodată, împotriva ploii, îmi va face ziua frumoasă. Și seara, în aceeași notă, prin Herăstrău, pe când coboram în pas alergător spre lac, pe jos ud, totul umed, mirosul de tei accentuata venit din nou în valuri amețitoare... Alte mirări de-ale mele. Duminică am alergat prin Herăstrău pentru prima dată pe ploaie de la un cap la altul. Când am ieșit picura mărunt, ok, nu-i bai, bine că am luat bluza șmecheră, abia o testez să dăd dacă chiar ține la ploaie au ba. Și încet-încet s-a întețit. Asta e, las' că merge. Îmi tot reconfiguram în cap traseul cum s-o iau sum să fac, până la urmă m-am decis că fie ce-o fi și cum o ploua, fac un tur ...

Dinspre răsărit, alunecând lent pe șanțul străzii dintre blocuri, o cetate nesfârșită, un alt oraș cumulonimbus venea. Ultimele raze reliefau înălțimea și structura cetății, se vedea cu o claritate inimaginabilă fiecare văluleț, fiecare vălătuc, aprins roz închis, cu relief movuliu. Câte etaje are cetatea, castelul, până la cel mai înalt turn, cel care scânteiază cel mai aproape? Mi-e și teamă să mă gândesc. Ceva imens. iar zidurile mai scunde ale cetății se întind ca o spumă înghețată în timp, rozaliu bordurând cetatea întunecat-violetă. Peste zece minute, din alt unghi. Fantoma palită a unei cetăți se întinde pe orizontul crepuscular. Soarele a apus, aerul are culori reci, albăstrui-oțelit-violacee. Crenelutile și turnurile de veghe abia se disting, ceva mai părelnic luminos-gălbui, ca propriile-și fantome. Ca vasele-fantomă din legende și povești. Ceva care pare a fi acolo și parcă totuși nu e, un abue subțire și înșelător. Pământul se învârte, iar cetatea-fantomă stă pe loc și se...

De dimineața până seara aroma aurie de tei mă îmbracă ca un veșmânt diafan, real și ireal. Mă face să mă simt oarecum imponderabilă. Mirousul de tei. Auriu pal. Aproape de apu, lacul clipocește sub neliniștea vântului, iar penultimele raze auresc incandescent luciul ușor nervos al apei. Aur topit. S-a înserat, cerul devenit indigo. Iar pe el - o monedă aurie cu efigie necunoscută, un alt mapamond cu alte continente. Un Pământ întors în sine, întors pe dos în oglindă, emblemă necunoscută și misterioasă. Vreun imperator lunar... Și toate astea într-o singură zi... Mult auriu.

Viaţa e plină de neprevăzut. Sau, mă rog, a mea are momente în care brusc totul o ia razna, se-ntoarce cu susu-n jos, ce-a fost alb devine negru, ce-a fost bun devine rău, ce părea clar se dovedeşte neclar şi invers. Concluzia până în acest moment: singurul lucru sigur e că totul e nesigur. De-asta nu mai iau, de câţiva ani, nimic de sigur, definitiv sau clar. Pur şi simplu, nu poţi fi niciodată absolut sigur ce va fi. Aşa că... de ce să te întristezi prea tare când lucrurile o iau razna? Mai bine vezi unde se sparge valul, unde te duce, dacă te ţine poţi să faci oarece surfing (asta pentru avansaţii în plutitul pe-ale vieţii valuri), şi să vezi încotro s-o iei după. În orice rău e şi un bine, în orice bine e şi-un rău. Fiecare-şi poartă în gemene opusul. Totul e, până la urmă, cum treci printr-o încercare grea. Ca un om întreg, cu fruntea sus, fără să te înjoseşti, fără să faci chestii pe carte să le regreţi... Să pângi, dacă e de plâns, să suferi, dacă n-ai încotro, fără să te în...

Lumina dansează în mici fragmente clipocitoare, pe un ritm dat de muzica vântului. Pletele sălciilor tremură verde. Miros de tei! În sfârșit! Au înflorit de cel puțin o săptămână dar mirosul ăla care persistă pe străzi și-ți ia mințile nu s-a simțit. Doar dacă te băgai musai sub un tei în floare ca să adulmeci. Semn de vară- azi am auzit pentru prima dată anul ăsta greieri. În mai multe locuri. A venit, a venit... varaaaaa. Niște nori negri s-au năpusti la un moment dat, pe aripi vijelioase și răcoroasre peste cer. Dar cum au venit, tot așa au plecat. Iar eu pun pariuri cu mine însămi pe deznodăminte cu final așteptat. Oare o s-ajung cu gașca la Ezerets?

Un val de venin, ca un tzunami, s-a năpustit peste noi. Scurt, dur, ne-a făcut zpb pe loc. Vreo câteva minute ne-a luat să ne dezmeticim. Se simțea că undeva se acumula ceva rău, mustea, clocotea, voia să erupă. Dar la așa ceva nu ne-am așteptat. Sunt oameni care sunt ok până la un punct, dar care din varii motive încep șă se umple de venin, de furie, de nenulțumire și-și accentuează singuri starea, poate și cu ajutor dinafară, până la gradul în care cel mai mic lucru care nu e perfect le creează crize de nervi. Criză după criză după criză și apoi o răbufnire monumentală. Și culmea e că respectivii se consideră 100% îndreptățiți, și tot restul lumii greșește. Pe scurt, situația e nașpa și se împute din ce în ce. Nu văd cum din asta ar putea ieși ceva bun, dar nu-i treaba mea. Cert e că mi s-a confirmat feelingul că am ajuns cumva pe lista neagră, că sunt privită cu microscopul ca să mi se găsească nod în papură. Desigur, nu-s eu singura. Sunt multe pete. Și stau și mă-ntreb ce să fac...

Un pitic stătea pe margine de nor. Nor negru de furtunnă, pufos ca o pisică flocoasă încrucișată cu un fulg, cel mai fin fulg, apărut din părinți de vată de zahăr. Norul înainta maiestuos și amenințător ca o navă amiral a unei flote de nori, aruncând o lumină filtrat gălbui-cenușie peste lume. Un sfert de cer era încă albastru, iar piticul își conducea norul către azuriul liber. Norul făcea valuri, vălătuci de pufoșenii cenușii cu irizații roșietice, gălbui, violet. Și-a mânat cu pintenii și cu biciul care a strălucit o clipă, a detunat, norul-bidiviu. Pe sub margine de nor alergam ca apucată fugind de primele picături, care promiteau să devină o torențială teribilă, de vară, împodobită cu tunete și fulgere. Cu toate că aveam cun chef nebun să merg agale, pe jos, să văd cât mai bine fulgerele. Dar mi-era și silă să mă facă fleașcă ploaia, mai ales că plecasem imprudent, fără umbrelă, că doar toată ziua a fost senin, soare... Aproape am terminat în metrou De veghe în lanul de secară, ș...

Aseara, după o zi oribilă, și nu din cauza ploii de afară, ci a ploii din noi, când am ajuns pe la gară, undeva pe la opt jumate - nouă fără un sfert, chiar când să trec pe trecerea de pietoni, mă uit stânga-dreapta, ca omu' să nu vină vreo mașină, ceva... și ochii mi-au rămas pironiți către apus. N-aveam cu ce să fac poză, mi-a părut tare rău. Tot cerul până aproape de apus era vinețiu. înfofolit cu pătura groasă de nori. Spre apus, norii erau incendiați, printr-o crăpătură la nivelul orizontului, ardeau în flăcări imobile în nuanțe de aur topit, roz, portocaliu, iar silueta pasajului Basarab, luminat electric, se profila fantastic, fantasmagoric pe fundalul ăsta. Era o clipă, doar o clipă, hai câteva minute, și doar din unghiul ăla, vizibilă imaginea asta. Splendori incredibile, efemere, care într-o clipă topesc orice gând negru.

Da, a fost o săptămână plină de evenimente mondene. Mă rog, mondene, mai degrabă publice, sau cum naiba s-or numi corect. Fuse petrecerea Pastel 8 ani în parcul de distracţii Terra Park. Mişto. Am pornit cu prejudecata că n-o să îmi placă, dar n-am avut dreptate. Am zis la început că o să ma dau maxim în căluşei şi maşinuţe. Până la urmă m-am dat în mai toate, mai puţin în ciocan şi pendul. Ce să zic, distractiv. Şi super senzaţie la căzutul din turn. Senzaţie interesantă şi când ne-a ridicat, şi când ne-a dat drumul în jos după ce ne-a ţinut un minut şi ceva urcaţi în vârful vârfului - se vedea Bucureştiul ca-n palmă, până departe. Maşinuţele distractive cum le ştiam, foarte amuzante ceşcuţele, trenuleţul-dragon zbuciumăţel pe o latură a traseului, roller-coasterul ne-a zdrăngănit grav ciolanele (oare aşa trebuia să fie?! parcă unghiurile erau prea bruşte. Cel mai tare mi-a zdrăngănit creierii şi m-a ameţit farfuria zburătoare - noroc că avea mişcarea lină, nu sacadată. După asta m-...