Obosite-s că-s io obosită, cu gripa de gât - stare incertă, care pe care - și pestrițe pen' că n-au nicio logică.
Așa, carevasăzică, după ce mi-am dat șuturi în cur să fac naibii ceva să combat tendințele latifundiare anchilozatoare ale statului la birou x ore cu ochii pironiți în monitor, nervii în priză și mâna contopită cu mouse-ul (stranie ființă e omul-monitor-mouse-calculator-birou-scaun), o făcui și p-asta. Abonament la sală, aseara prima oră, cu instructor personal pentru sfaturi și indicații. Sigur, am o părere nu prea grovază despre mersul la sală, pentru că e în sală, în aer închis, că e plin de lume etc. Dar cum până una-alta, până se face mai cald, se stabilizează vremea și-ți mai vine să te plimbi, să mergi cu rolele etc, bună și-asta. Până se termină abonamentu' taman bine adun și eu suma pentru biclă și-mi fac și curaj să merg cu ea prin ză big uaild siti către munci. Mda. Și reușesc io să ajung la timp la sală, cardul de membru nu e gata, mi se dă unul provizoriu, ok, vestiare... În viața mea n-am mai văzut atâta lume într-un vestiar! Era bătaie pe dulăpioarele pentru haine. M-am umplut de nervi, of course, într-un târziu am nimerit secunda în care una eliberase un loc. This sucks! Mă rog. Apoi dau de antrenor. Un tip mărunt de înălțime, cam cât mine, subțirel rău și cu mușchi tatuați pe el. Genul de băiat firav care s-a dus la sală, a tras de fiare și a făcut mușchi. De treabă, mi-a explicat cum funcționează toate aparatele alea (amețisem, că treceam de la un aparat la altul fără altă ordine decât că se elibera loc) și ale naibii nu se mai terminau odată. Sala plină-ochi, popor gârlă. Hate this. Rămâne de văzut ce-oi mai ține minte, dar noi sa fim sănătoși. Am reținut ordinea corectă a tipurilor de activități, măcar atât. Omuț s-a dus în treaba lui, că trecuse o oră deja și avea alt client, eu am rîmas la banda de alergare, am alergat ce-am alergat (benzile ăstora-s mai șmechere decât ce știam eu, au tot felul de trăsnăi, inclusiv faptul că după un timp prestabilit bagă "coold down", adică scade viteza și după câteva minute se oprește, spunându-ți că repriza s-a terminat. Oricum, s-a orit la timp. Cam obosisem. M-am târâit la vestiare - acu' la plecare nu mai era prăpădul de la venire - am băut apa și m-am cărat. Deși pe moment nu simțisem, acum devenea clar că făcusem mișcare. Toți mușchii mergeau în relanti. Mușchi de gumă. Abia așteptam s-ajung odată acasă să zac nițel. Probabil a contat cumva și starea gripală, și faptul că dimineață, în grabă, uitasem să mănânc etc. Cert că eram vioaie ca o cârpă. Și la fel de vioaie m-am trezit dimineață, c-un chef de viață lipsă complet. Am băgat două cafele, cam degeaba, mă rog, a doua cafea totuși parcă a mai îmbunătățit situația. Picioare de gumă, dureri difuze (nu de febră musculată, p-aia o știu, o cunosc) cap de cîlți, sictir cât China, durere-n gât, o stare de nota minus zece. Abia spre seară am început să dau vagi semne de viață. Dar sper să fie o excepție faza asta de cacao.
Otră șoză. Mă sună un nene de la care cumpărasem astă-toamnă niște săpunuri handmade care-mi plăcuseră. Ofertă, 6 lei bucata, un nou ambalaj bla-bla, bine, mai iau trei. Zis și făcut, le-am luat azi. În drum spre 41 văd o figură cunoscută. Andra, sora lui Lusien. Bună bună, mă bucur că te-am văzut. M-am amuzat, chiar mă gândeam că a trecut deja mult timp de când nu mi s-a mai întâmplat să dau nas în nas cu cineva cunoscut pe stradă. Mai ales că de când cu noul job dimineața umblu teleghidată iar seara... e oricum târziu, nașpa și în afara traseelor oamenilor cunoscuți. Dar marele câștig e că măcar folosesc timii ăștia morți ca să citesc. Recuperez.
Daaa... și acu' să vedem ce s-alege de reunirile de grupuri preconizate. Cu fetele de la master poate-om reuși să ne vedem până să plece Elena peste mări și țări. Iar fetele de la dansuri... să sperăm să nu ne dau iar țeapă ca sâmbăta asta. Da, a fost ok, am țopăit, dar nu eram cu tonții, ceata lui pițigoi... Dacă știam mai devreme că se fâsîie treaba mă duceam la clătitele Mariei, să-i văd pe Raluca și Luca, la o șuetă casnică neperturbați de cei trei doamne și toți trei copiii. Dar asta e, n-ai cum să faci chiar tot ce-ai vrea mereu, mai trebuie să și alegi.
În rest... tocană de nervi cu garnitură de stres. Azi o fată de la client service și-a dat demisia, n-a mai suportat... Pe de altă parte s-a câștigat un pich, și încă în fața unor agenții mari... Om trăi și om vedea.
Așa, carevasăzică, după ce mi-am dat șuturi în cur să fac naibii ceva să combat tendințele latifundiare anchilozatoare ale statului la birou x ore cu ochii pironiți în monitor, nervii în priză și mâna contopită cu mouse-ul (stranie ființă e omul-monitor-mouse-calculator-birou-scaun), o făcui și p-asta. Abonament la sală, aseara prima oră, cu instructor personal pentru sfaturi și indicații. Sigur, am o părere nu prea grovază despre mersul la sală, pentru că e în sală, în aer închis, că e plin de lume etc. Dar cum până una-alta, până se face mai cald, se stabilizează vremea și-ți mai vine să te plimbi, să mergi cu rolele etc, bună și-asta. Până se termină abonamentu' taman bine adun și eu suma pentru biclă și-mi fac și curaj să merg cu ea prin ză big uaild siti către munci. Mda. Și reușesc io să ajung la timp la sală, cardul de membru nu e gata, mi se dă unul provizoriu, ok, vestiare... În viața mea n-am mai văzut atâta lume într-un vestiar! Era bătaie pe dulăpioarele pentru haine. M-am umplut de nervi, of course, într-un târziu am nimerit secunda în care una eliberase un loc. This sucks! Mă rog. Apoi dau de antrenor. Un tip mărunt de înălțime, cam cât mine, subțirel rău și cu mușchi tatuați pe el. Genul de băiat firav care s-a dus la sală, a tras de fiare și a făcut mușchi. De treabă, mi-a explicat cum funcționează toate aparatele alea (amețisem, că treceam de la un aparat la altul fără altă ordine decât că se elibera loc) și ale naibii nu se mai terminau odată. Sala plină-ochi, popor gârlă. Hate this. Rămâne de văzut ce-oi mai ține minte, dar noi sa fim sănătoși. Am reținut ordinea corectă a tipurilor de activități, măcar atât. Omuț s-a dus în treaba lui, că trecuse o oră deja și avea alt client, eu am rîmas la banda de alergare, am alergat ce-am alergat (benzile ăstora-s mai șmechere decât ce știam eu, au tot felul de trăsnăi, inclusiv faptul că după un timp prestabilit bagă "coold down", adică scade viteza și după câteva minute se oprește, spunându-ți că repriza s-a terminat. Oricum, s-a orit la timp. Cam obosisem. M-am târâit la vestiare - acu' la plecare nu mai era prăpădul de la venire - am băut apa și m-am cărat. Deși pe moment nu simțisem, acum devenea clar că făcusem mișcare. Toți mușchii mergeau în relanti. Mușchi de gumă. Abia așteptam s-ajung odată acasă să zac nițel. Probabil a contat cumva și starea gripală, și faptul că dimineață, în grabă, uitasem să mănânc etc. Cert că eram vioaie ca o cârpă. Și la fel de vioaie m-am trezit dimineață, c-un chef de viață lipsă complet. Am băgat două cafele, cam degeaba, mă rog, a doua cafea totuși parcă a mai îmbunătățit situația. Picioare de gumă, dureri difuze (nu de febră musculată, p-aia o știu, o cunosc) cap de cîlți, sictir cât China, durere-n gât, o stare de nota minus zece. Abia spre seară am început să dau vagi semne de viață. Dar sper să fie o excepție faza asta de cacao.
Otră șoză. Mă sună un nene de la care cumpărasem astă-toamnă niște săpunuri handmade care-mi plăcuseră. Ofertă, 6 lei bucata, un nou ambalaj bla-bla, bine, mai iau trei. Zis și făcut, le-am luat azi. În drum spre 41 văd o figură cunoscută. Andra, sora lui Lusien. Bună bună, mă bucur că te-am văzut. M-am amuzat, chiar mă gândeam că a trecut deja mult timp de când nu mi s-a mai întâmplat să dau nas în nas cu cineva cunoscut pe stradă. Mai ales că de când cu noul job dimineața umblu teleghidată iar seara... e oricum târziu, nașpa și în afara traseelor oamenilor cunoscuți. Dar marele câștig e că măcar folosesc timii ăștia morți ca să citesc. Recuperez.
Daaa... și acu' să vedem ce s-alege de reunirile de grupuri preconizate. Cu fetele de la master poate-om reuși să ne vedem până să plece Elena peste mări și țări. Iar fetele de la dansuri... să sperăm să nu ne dau iar țeapă ca sâmbăta asta. Da, a fost ok, am țopăit, dar nu eram cu tonții, ceata lui pițigoi... Dacă știam mai devreme că se fâsîie treaba mă duceam la clătitele Mariei, să-i văd pe Raluca și Luca, la o șuetă casnică neperturbați de cei trei doamne și toți trei copiii. Dar asta e, n-ai cum să faci chiar tot ce-ai vrea mereu, mai trebuie să și alegi.
În rest... tocană de nervi cu garnitură de stres. Azi o fată de la client service și-a dat demisia, n-a mai suportat... Pe de altă parte s-a câștigat un pich, și încă în fața unor agenții mari... Om trăi și om vedea.
Comentarii