Am citit pe un blog al cuiva care a scris despre Alex și a dat link către "Accidentul" un comentariu a cărui introducere m-a umplut de tristețe: http://eufrosin.wordpress.com/2011/09/04/ne-a-parasit-un-prieten/#comment-15285. Ba am vrut să zic ceva, ba mă gândeam că ce rost are... În orice caz, de trei zile îmi stă pe creier.
M-a uimit folosirea sintagmei "înspăimântătoare detașare", care, cel puțin în accepția mea, are o conotație negativă, în legătură cu ce am scris. Se pare că este ușor de confundat detașarea (cuvânt care, de altfel, are o multitudine de definiții în DEX: http://dexonline.ro/definitie/detasare) cu altceva. Pe românește, se pare că impresia d-lui Thalex a fost că mă doare-n ... bască și că am descris accidentul ca un spectator un film, o piesă oarecare.
Acum, citind, într-adevăr, cuvintele sună sec, faptele sunt descrise clar... cum, nicio lamentare, niciun blestem, nicio lacrimă de crocodil?! Nu tu floricele de stil, nu tu confuzie, lirism, tragism? Da, nimic din toate astea. De ce? Pentru că, pentru mine, faptele în sine, așa cum mi-au rămas întipărite cu fierul înroșit al durerii în minte, sunt prea tragice, triste, dramatice, de neconceput pentru a le mai adăuga orice. Orice cuvânt în plus, orice interpretare personală, orice lamentare îmi par de prisos în acel articol, mi s-ar părea... indecente. Subiectul articolului nu e ce-am simțit eu, cum mă dau cu capul de pereți sau cum blestem - astea și-au avut locul separat, în alte articole de pe blog, care poate dau o vagă idee (cui le-a citit, cui i-a păsat) despre "detașarea" mea - subiectul este "ce s-a întâmplat". Articolul l-am scris pentru că nu mai rezistam să le povestesc tuturor prietenilor, rând pe rând ce a fost, cum... să le răspunl la nenumăratele întrebări - firești, până la urmă, pentru că nimeni nu putea înțelege ce s-a întâmplat... Ziua aceea mi-a rămas imprimată în memorie cu claritatea cu care am descris-o. Iar momentele de dinaintea, din timpul și de după accident sunt, pentru mine, mai vii decât orice mi s-a întâmplat până acum în viață. Au o realitate a lor, de sine stătătoare, nu e nevoie să închid ochii ca să văd aievea imaginile, să aud sunetele, să simt mirosurile și senzațiile de-atunci. Viața acelor clipe pe care nu le pot, nu le voi putea descrie în cuvinte este una mai reală decât realitatea, halucinant de clară, deși le-am trăit fără să le înțeleg, iar creierul le-a înregistrat automat...
Cred că, poate, doar cineva care a trecut prin așa ceva poate înțelege diferența, în cazul acestui articol, dintre detașarea de întâmplare și identificarea cu ea. Deși... cum suntem diferiți... e posibil ca altcineva care trăiește aceeași întâmplare să o perceapă diferit, să se manifeste diferit... Aici îmi amintesc de ceva ce chiar Alex mi-a spus (și avea mare dreptate): să nu ai impresia, niciodată, că altcineva gândește (și aici completez eu - simte, visează, se manifestă) ca tine.
M-a uimit folosirea sintagmei "înspăimântătoare detașare", care, cel puțin în accepția mea, are o conotație negativă, în legătură cu ce am scris. Se pare că este ușor de confundat detașarea (cuvânt care, de altfel, are o multitudine de definiții în DEX: http://dexonline.ro/definitie/detasare) cu altceva. Pe românește, se pare că impresia d-lui Thalex a fost că mă doare-n ... bască și că am descris accidentul ca un spectator un film, o piesă oarecare.
Acum, citind, într-adevăr, cuvintele sună sec, faptele sunt descrise clar... cum, nicio lamentare, niciun blestem, nicio lacrimă de crocodil?! Nu tu floricele de stil, nu tu confuzie, lirism, tragism? Da, nimic din toate astea. De ce? Pentru că, pentru mine, faptele în sine, așa cum mi-au rămas întipărite cu fierul înroșit al durerii în minte, sunt prea tragice, triste, dramatice, de neconceput pentru a le mai adăuga orice. Orice cuvânt în plus, orice interpretare personală, orice lamentare îmi par de prisos în acel articol, mi s-ar părea... indecente. Subiectul articolului nu e ce-am simțit eu, cum mă dau cu capul de pereți sau cum blestem - astea și-au avut locul separat, în alte articole de pe blog, care poate dau o vagă idee (cui le-a citit, cui i-a păsat) despre "detașarea" mea - subiectul este "ce s-a întâmplat". Articolul l-am scris pentru că nu mai rezistam să le povestesc tuturor prietenilor, rând pe rând ce a fost, cum... să le răspunl la nenumăratele întrebări - firești, până la urmă, pentru că nimeni nu putea înțelege ce s-a întâmplat... Ziua aceea mi-a rămas imprimată în memorie cu claritatea cu care am descris-o. Iar momentele de dinaintea, din timpul și de după accident sunt, pentru mine, mai vii decât orice mi s-a întâmplat până acum în viață. Au o realitate a lor, de sine stătătoare, nu e nevoie să închid ochii ca să văd aievea imaginile, să aud sunetele, să simt mirosurile și senzațiile de-atunci. Viața acelor clipe pe care nu le pot, nu le voi putea descrie în cuvinte este una mai reală decât realitatea, halucinant de clară, deși le-am trăit fără să le înțeleg, iar creierul le-a înregistrat automat...
Cred că, poate, doar cineva care a trecut prin așa ceva poate înțelege diferența, în cazul acestui articol, dintre detașarea de întâmplare și identificarea cu ea. Deși... cum suntem diferiți... e posibil ca altcineva care trăiește aceeași întâmplare să o perceapă diferit, să se manifeste diferit... Aici îmi amintesc de ceva ce chiar Alex mi-a spus (și avea mare dreptate): să nu ai impresia, niciodată, că altcineva gândește (și aici completez eu - simte, visează, se manifestă) ca tine.
Comentarii