Mă plimbam zilele trecute pe aceleași străduțe din spatele blocului pe care mă plimbam anul trecut pe vremea asta, în lockdown.
Recunoșteam copăceii, pomii, tufele în înflorirea lor.
Și o clipă am privit totul ca pe ceva cunoscut, aceiași pomi, aceleași străzi, aceleași flori...
După care mi-a căzut ceața de pe ochi: toate doar PAR aceleași. E altă primăvară, altă înflorire - fiecare pom, deși același, e altul acum, după un an. Nicio clipă nu e identică. Doar mintea noastră, dorind să simplifice, le pune pe categorii (seamănă? Bun, e la fel).
Doar mintea noastră creează scurtături și generalizări - și așa apare banalitatea. Când nu mai vezi realitatea, ci doar o imagine a ei, un placeholder. Un decor căruia nu-i dai nicio atenție (doar știi că e la fel, de ce să îți bați capul?).
Doar că monotonia e doar în mintea noastră... Viața nu se repetă identic. Seamănă, aduce cu, dar e mereu diferită. Nu există cu adevărat monotonie. Nici banalitate. Noi le creăm.
Viața e doar cum e. Un pom crește, înflorește primăvara, se scutură de frunze toamna, trece zeci sau sute de ani prin ciclul ăsta. Banal? Nu. Viață și atât. Nu vrea să iasă în evidență față de alți pomi. Nu se gândește că altul are mai mult ca el. Nu ține să lase în urmă mai mult decât semințe. Nu monumente sau fapte mărețe despre care să pomenească toți mii de ani după el. Pentru el e suficient că e viu. A trăi, a crește, a supraviețui furtunilor, a se adapta - e suficient de greu și de solicitant, îi ocupă tot timpul.
Oare nouă de ce a trăi nu ne ajunge? De ce privim viața pe care o avem ca pe ceva banal? Din cauza scurtăturilor oare? Din cauza monotoniei și a banalității pe care doar noi ni le creăm? De asta vrem să trăim "mai" mult, intens, extraordinar?
Cred că da. Când nu vedem că viața în sine e un miracol, un miracol banal dacă vreți, căutăm miracole și chestii extraordinare oriunde altundeva decât acolo unde sunt deja. Pentru că miracole mici și "banale" sunt peste tot. Și dacă sunt peste tot, sunt obișnuite, deci nu valorează nimic. Banal, neimportant, bleah.
De unde și noi înșine ne vedem ca pe niște banali. Și că să ieșim în evidență TREBUIE să facem chestii extraordinare. Să nu fim banali. Să ieșim din monotonie. Să trăim intens.
Doar că... De fapt nu e nevoie să facem nimic extraordinar ca să găsim miracolele. Ele sunt și au fost dintotdeauna prezente. Doar noi nu avem ochi pentru ele - pfuai, ce plictiseală!
Și totuși... Ca să fiu azi acum aici în viață de-a lungul a zeci de ani toate s-au aliniat, au conlucrat, s-au întâmplat în așa fel încât să iau ființă, să supraviețuiesc multor întâmplări, boli, accidente sau incidente, să trec prin fel de fel de stări și încercări fără să mor. Deși puteam s-o mierlesc de sute de ori, în cele mai banale moduri, sau chiar de vreo două ori în mod spectaculos. Și totuși, nu. Trăiesc încă.
Suntem, aici și acum, fiecare, o colecție de minuni și miracole mici sau mari. Toți și toate. Tot ce trăiește. Niște miracole obișnuite. Nu extraordinare... În cazul ăsta, banalitatea nu e ceva rău, aș zice eu. Parcă nu mai sună așa rău dacă punem termenii așa: banal = miracol. (sigur, e doar o micuță aberație. Dar și temă de gândire)
Comentarii