Aș fi jurat că-s o persoană pacifistă, non-violentă, împăciuitoare. Asta era imaginea mea despre mine. Și probabil în accepțiunea imensei majorități a oamenilor.
Până la un vis de-acum o zi sau două (mă rog, noapte). Un vis cam alambicat și sucit, ceva cu o parcare subterană cam dubioasă, unde era și un fel de fast food sau ceva unde nu știu de ce s-a iscat o chestie în contradictoriu cu cineva, care era un fel de mafiot al locului. Parcă i-am zis ceva, nu mai știu dacă lui sau cui ne servea și ne trata cu ignore (dar nu neapărat cu intenție, ci de local arhiplin și cerințe din toate părțile), în orice caz știu că m-am simțit ofuscată că ne-a lăsat baltă (parcă mai eram cu cineva) de-am stat ca proștii o grămadă, uitase complet de noi și m-am dus la ea și nu mai știu ce i-am zis, dar pe un ton foarte ofscat, apoi i-am întors spatele și am plecat. Mafiotul local, care era ceva parton or ceva s-a amuzat și parcă-mi dădea ca-n joacă cu ceva peste picioare cum mergeam eu să plec, el fiind cumva în spate. Mă rog, ca să fiu mai clară, că visul e vis și lucruri aiuristice se întâmplă imediat, de fapt se transforma el într-un fel de panglică sau coardă sau ceva și mă lovea ușurel peste picioare. Mai mult în joacă, așa. Aiurismul continuă și ia proporții, io mă întorc, mă reped la gamba lui și mă țin scai de ea, timp în care ăsta încearcă să-și elibereze piciorul (io parcă era o pană sau ceva mic și ușor, că mă fâlfâia de jur-împrejur, și cum stăteam io așa cu mâinile ținându-mă de gamba lui îmi vine așa o poftă să-l mușc de picior (mă gândesc că așa o poftă au câinii când se enervează) și chiar fac asta, simt cu plăcere cum dinții mei apasă iar carnea cedează. Ăsta dă furios din picior și mă zvârle cât colo, fix ca pe-un câine sau pisică care ți s-a înfipt în picior. Apoi furios, scoate niște pistoale. End of dream.
Uuuhu! Nu-mi venea să cred ce-am visat. Mai ales că erau mai multe sentimente care nu-mi erau deloc străine. M-am simțit și cum m-am simțit în vis când chelnerița mi-a dat ignore - și asta de multe, foarte multe ori, în diverse feluri și ocazii, în diverse moduri de a fi ignorată, sau mai degrabă de a mă simți eu ignorată... Și dorința de a răspunde spunând ceva neplăcut sau pe un ton supărat. Și chiar și furia. Și chiar și tentația de a riposta într-un mod comparabil cu a mușca pe cineva. Și scurta plăcere de a face asta.
Și, până la urmă, și felul de-a o lua tare pe maică-me când mă enervează (de fapt mă enervez), de a gândi de rău pe cineva, de a judeca pe cineva... Toate astea sunt forme de violență.
Și m-am cam pus pe gânduri. Câtă violență în mine! Câtă violență în viața mea de până acum! Și atât de puțin conștientizată!
De ce? De unde?!
Interesant e că răspunsurile - poate nu toate, dar... edificatoare, le-am găsit chiar în vis.
Faptul că mă simt de prea multe ori ignorată, că nu contez, parcă aș fi invizibilă, n-aș exista și chiar dacă sunt, nu contez. Asta pare a sta la rădăcina escaladării violenței (ca în vis, că de la asta a plecat nebunia). Chiar văzusem azi un banc care mi-a amintit de asta:
„ Un cal era legat de un par, lângă un lan de grâu. La un moment dat apare dracu' și ...dezleagă calul. Calul s-a apropiat de câmpul țăranului și a început să alerge prin lan, stricându-i toată recolta.
Țăranul enervat, a luat o pușcă și a ucis calul.
Proprietarul calului s-a enervat și el, a luat o pușcă și s-a răzbunat pe țăran.
Soția a văzut acest lucru și l-a ucis pe proprietarul calului.
Apoi fiul proprietarului de cai s-a enervat și a ucis-o pe soția țăranului.
Vecinii din sat l-au ucis pe fiul proprietarului și i-au dat foc casei.
După toate astea, oamenii l-au întrebat pe drac: de ce ai făcut toate acestea?
La care dracu' ar fi zis: Dar io n-am făcut nimic greșit, doar am dat drumul calului.”
Dar stând strâmb și gândind. De fapt totul pleacă de la mine, nu de la ceilalți. Eu mă simt ignorată și neimportantă. Indiferent ce fac sau cum se poartă alții. E doar despre mine și neîncrederea în mine. Toate dubiile și îndoielile se activează la triggerul ăsta și hop! enervarea. De unde pornește mai departe gândul nașpa și comportamentul. Vorba răstită, vorba usturătoare, gata să lovească, să „muște” din „dușmani”. Care dușmani? Aia imaginari. Veșnicul război al meu cu mine, al așteptărilor cu realitatea.
E drept că în ultima vreme au fost mult mai puține și mai slabe răbufnirile astea. Dar nu pot să zic nici că n-au mai fost deloc. Sub o formă sau alta, au rămas, undercover. Mai ales în vechiul mod de-a mă enerva pe mama. Cred că-s cam teroristă cu ea. Ea nu ține cont de ce îi zic și îi cer de 40 și de ani iar eu continui să mă enervez că nu face asta. Aberant, îmi dau seama. E clar că ea nu va face niciodată altfel, deci reacția mea constantă e inutilă. Clar activează acel ceva care mă scoate de zeci de ani din minți. E la mine. Doar la mine. Violentă cu ea, înseamnă că-s de fapt violentă cu mine însămi. Conflict deschis, dar mocnit de zeci de ani.
Tot la lipsa de iubire pentru sine ajung. Și la veșnica separare între „eu” și „alții” care naște separare și conflict. Acest „eu” care se simte mereu nedreptățit și care uită de tot restul, orbit de propriile scenarii. Și uite așa acest eu neimportant și important în același timp mă pune în conflict cu tot restul. Pentru că nu pot fi în același timp și „eu” și „restul”. Parte contra întreg, întreg contra parte. E ca și cum într-un corp piciorul ar fi în conflict cu ochii (sau cu oricare altă parte) - pentru că ochii se bucură de tot ce e frumos, pe când el, bietul picior, aleargă toată ziua, obosește, cară în spinare toată greutatea.
Cam așa...
Și dacă de fapt separația asta nu e decât o ficțiune, ca toate ficțiunile cu care ne-am obișnuit să ne hrănim? Dacă chiar suntem cu totul un fel de întreg? Cu tot cu natură? Dacă suntem ca celulele dintr-un corp, fiecare cu treaba ei? Doar că mereu în război, și de-aia nu ne e bine?
Comentarii