Un răsărit strălucitor. Un apus pierdut în nori. O ninsoare cam lichidă. O alergare pe burniță prin ciripituri de păsărele diverse.
Soarele este întotdeauna deasupra norilor, chiar dacă nu-l putem vedea.
Iubirea există mereu, chiar dacă n-o simțim sau n-o vedem sau ne luăm cu fel de fel de griji. Noi uităm de ea, dar nu dispare. E ca zgomotul cu care te obișnuiești și nu-l mai sesizezi.
Am impresia din ce în ce mai clară că iubirea nu e deloc ce ne-am obișnuit să credem. Că e mult dar mult mai mult decât putem înțelege, și foarte diferită de imaginea pe care o avem din vechime despre ea...
Trăiesc și mă bucur că sunt. Uneori mai mult, alteori mai puțin, dacă uit că nu e totul despre mine, că dramele nu există decât în mintea mea sau a altora.
Iar când mă simt haotică și varză e semn clar că am alunecat pe panta uitării, că tind să derapez urmând vechile tipare în care mă simt din ce în ce mai inconfortabil și că uit de toate cele de mai sus.
Comentarii