micutze aberatzii

 Mai am din când în când vise bizare. Pe unele le uit, pe altele, pentru că mă impresionează puternic și mă și trezesc direct din ele, le țin minte. Așa a fost visul care m-a făcut să scriu postarea "violență" - după ce mi-am dat seama ce însemna pentru mine. Azi am mai avut alt vis bizar.  Nu știu exact cum începea, era ceva prin insule exotice, mare, plajă, palmieri. Se ieșea în larg ca să joace nu știu ce joc. Se bălăcea lumea. Era lumină, zi încă când au întrat doi tipi, o plăcere să-i privești. Bizareria la visul ăsta era faptul că pentru jocul ăsta sau ce-o fi fost cei doi participanți se legau cu o sfoară de gleznă unul de altul. Deci pleacă ăștia în larg. Nu știu ce se mai întâmplă, pare că a trecut ceva vreme, deja e mai spre seară, întunecos, când intră și două tipe. Și ele erau legate, nu știu dacă tot de gleznă sau altfel. Înoată ele spre larg și cea din față se sperie. Vede plutind ceva.  Eu, spectator, văd de sus, cadrul se apropie, era unul dintre cei doi d...

Aș fi jurat că-s o persoană pacifistă, non-violentă, împăciuitoare. Asta era imaginea mea despre mine. Și probabil în accepțiunea imensei majorități a oamenilor. Până la un vis de-acum o zi sau două (mă rog, noapte). Un vis cam alambicat și sucit, ceva cu o parcare subterană cam dubioasă, unde era și un fel de fast food sau ceva unde nu știu de ce s-a iscat o chestie în contradictoriu cu cineva, care era un fel de mafiot al locului. Parcă i-am zis ceva, nu mai știu dacă lui sau cui ne servea și ne trata cu ignore (dar nu neapărat cu intenție, ci de local arhiplin și cerințe din toate părțile), în orice caz știu că m-am simțit ofuscată că ne-a lăsat baltă (parcă mai eram cu cineva) de-am stat ca proștii o grămadă, uitase complet de noi și m-am dus la ea și nu mai știu ce i-am zis, dar pe un ton foarte ofscat, apoi i-am întors spatele și am plecat. Mafiotul local, care era ceva parton or ceva  s-a amuzat și parcă-mi dădea ca-n joacă cu ceva peste picioare cum mergeam eu să plec, el f...

Un răsărit strălucitor. Un apus pierdut în nori. O ninsoare cam lichidă. O alergare pe burniță prin ciripituri de păsărele diverse. Soarele este întotdeauna deasupra norilor, chiar dacă nu-l putem vedea. Iubirea există mereu, chiar dacă n-o simțim sau n-o vedem sau ne luăm cu fel de fel de griji. Noi uităm de ea, dar nu dispare. E ca zgomotul cu care te obișnuiești și nu-l mai sesizezi.  Am impresia din ce în ce mai clară că iubirea nu e deloc ce ne-am obișnuit să credem. Că e mult dar mult mai mult decât putem înțelege, și foarte diferită de imaginea pe care o avem din vechime despre ea...  Trăiesc și mă bucur că sunt. Uneori mai mult, alteori mai puțin, dacă uit că nu e totul despre mine, că dramele nu există decât în mintea mea sau a altora.  Iar când mă simt haotică și varză e semn clar că am alunecat pe panta uitării, că tind să derapez urmând vechile tipare în care mă simt din ce în ce mai inconfortabil și că uit de toate cele de mai sus. 

 Iar am un weekend nehotărât. Parcă aș fi plecat undeva, dar parcă nu. Tentații au fost, ba chiar mai mult decât atât, au fost ocazii și chiar invitații. Dacă le analizez, toate foarte mișto, și sigur fiecare mi-ar fi plăcut. Și totuși niciuna nu m-a făcut să simt da, asta e, acolo vreau să fiu, asta vreau să fac. Asta se întâmpla vineri. Prima ocazie era sa ma alătur unei excursii montane Terra în Baiului ca măturică - om de sacrificiu (prognoza era de foarte frig + vânt puternic și era previzibil ca o parte din grup sa vrea sa se întoarcă de la un moment dat). A doua, pe lângă București, o plimbare lungă cu Arhiva de Geografie pe la Moara Vlăsiei. A treia, invitație de la Nico sa ma alătur ei și surorii și cumnatului într-o excursie cu trenul la Sinaia. Mi-aș fi pus banii pe Moara Vlăsiei ca cea mai realizabilă, până când m-am uitat că durează de la 8 la 18, cu câte o oră mers cu un RATB pe sens și mi s-a luat. Și ca să vezi cum se lămuresc în final lucrurile, cum vorbeam cu Nico...

Multe stări, multe gânduri. Dar mai mult decât orice, un fel de echilibru. N-am mai scris de ceva vreme cum sunt. Am preferat să fiu, pur și simplu. Și să mă simt mai bine în pielea mea, în casa mea sau oriunde aș fi fost. Să fac lucruri pentru mine, în primul rând, și abia apoi pentru alții, indiferent că ar fi vorba de mama sau de societate sau mai știu eu de cine. Să alerg când am chef, să nu alerg când nu am, să fac curat în casă cu drag și în mod constant, ca să nu mai devină o corvoadă, să repar lucrurile care îmi stăteau pe creier și mă enerva, să fac ordine, să călătoresc în locuri noi, să accept noi provocări, să am grijă de mine și de toate nevoile mele, să gătesc cu drag, moderat, chestii sănătoase și gustoase. Și să nu mai uit de mine, să nu mă mai supăr pe mine, să nu mai fac lucruri împotriva mea. Și dacă am îndoieli, să nu fac nimic până mă lămuresc. Și dacă nu simt că vreau să fac ceva cu drag, să nu fac, că nu se termină lumea din cauza asta.  Și așa am avut înaint...