Am alergat într-o zi, pardon, seară cu vânt, cu acompaniament temporar de croncănit de ciori. Prin oraș mai era cum era, dar lângă lac era foarte interesant. Nu mai văzusem lacul așa întunecat și zbuciumat. Până și sunetul valurilor era diferit. Uneori, lucrurile demult știute își arată fațete noi, necunoscute. Dar mi-a plăcut și-așa.
Apoi, la doar două zile distanță, tot seara, am prins ninsoarea. Am terminat spre 7 ce aveam pentru muncă și am văzut că ninge frumos (după ce cu o zi înainte ninsese apoi plouase și apoi iar plouase) m-am îmbrăcat și am ieșit să mă plimb prin ninsoare. N-aveam niciun plan, doar să mă bucur de ninsoare. Foarte puțini oameni afară. Copacii albi ca în povești, iar din cer cernea cu fulgi mulți și deși. Totul alb. Pașii m-au dus pe Mihalache. Era vânt din față. Am cotit-o pe o străduță cu gândul ia să mă duc să văd cum ninge și în parc. În parc mai nimeni. Și totul alb, luminos, zăpadă aproape neumblată. Am pornit spre lac. De data asta a fost o premieră absolută: lacul abia se vedea prin ninsoarea mânată de vânt la 45 de grade - aici era vânt destul de puternic - și parcă respira abur. Era ceva absolut ireal, lacul foarte întunecos și agitat, firișoare alburii difuze oblice și multe, abur, cer-nor alburiu-rozaliu pufos, toate parcă contopite într-un ceva ce nu am mai văzut. Era un tot impresionant. Admirând, am pornit să ocolesc lacul. Era atât de frumos și spectaculos și inedit. M-au depășit un nene și o tanti mai în vârstă care mergeau alert. Erau îmbrăcați mai sportiv. Tadaaam! Ia să mai merg eu pe mal până mai încolo, poate dat un tur complet, poate mă întorc, nici nu contează. Doar să mă bucur de clipele astea, de ninsoarea asta minunată și de faptul că n-am nicio obligație să fiu undeva sau să fac ceva. Și am mers așa, din aproape în aproape, mai căscând gura la cum ninge, mai la copacii albi, de vis, ba la lac, ba descoperind rațele de pe lac, ba admirând luminițele teraselor - două aveau un fel de iglu-uri de plastic peste mese, iar acum ninsoarea le transformase în globuri de Crăciun pudrate cu alb pe călită. Pur și simplu nu mă sătura să mă uit cum schimba zăpadă care cădea lucrurile cunoscute în ceva nou și magic. Felinarele și fulgii care sclipeau în bătaia razelor. Asfaltul devenit covor alb pufos și imaculat, neumblată.
La final, la ieșirea spre Casa presei, copacii cu luminițe peste care a nins din greu - final de vis alb. Am luat un 41 o stație, apoi din nou pe străduțe. Am ales una neumblată, aici nu era nici urmă de pas pe covorul alb. Am scârțâit zăpada sub picioare, am admirat vilele frumoase, luminate de Crăciun, înfrumusețat de zăpadă și de ninsoarea care cădea în continuare. Abia aici m-am oprit să fac două poze, inspirată de atmosfera liniștită și feerică. În parc am preferat să nu, eram sigură că nicio poză nu putea surprinde frumusețea clipei.
Comentarii