micutze aberatzii

E cald, afară țârâie greierii de mama focului iar noaptea atârnă ca o pătură prea groasă peste oraș. Multe chestii de făcut, de stabilit, de rezolvat, unele urgente, unele sâcâitoare. Cam puțin timp pentru liniștire, dar fac ce pot. Iar uneori din ceva ce inițial mă enerva descopăr că pot găsi ceva interesant.  Un exercițiu de pus probleme și găsit diferite rezolvări s-a dovedit mai interesant decât credeam. Fiecare are problemele sale, de multe ori sunt comune sau asemănătoare cu ale altora, se pot descoperi diverse temeri, nesiguranțe care nu sunt prea conștientizat, sau doar la modul superficial. E interesant cum aceeași realitate se reflectă atât de diferit în suflete diferite. Probabil că, dacă te poți detașa de propriile probleme înțelegându-te mai bine, poți începe să vezi și în alții fragmente din ce ai înțeles referitor la tine. Începi să recunoști lucruri. Oameni suntem cu toții și avem anumite modalități comune de a interpreta realitatea, dincolo de toate diferențele. Sc...

Azi la un moment dat, maică-mea comenta revoltată despre ce "măsuri bune" au generat psd-ul, avocatul poporului și ccr-ul legat de "relaxare" și toată chestia cu drepturile infectaților cu covid. Zice ea de mai multe zile chestia asta, e clar că în epoca post-dragnea i s-a dus simpatia irațională pentru psd. (nu am scris cu litere mari, că oricum nu merită nici atât). Gândurile mele, în timp ce încropeam un prânz din te miri ce chestii, măcinau ca la moară. Pentru politicieni (în speța de acum psd-iști, dar cu mari șanse de extindere la partidele care au o ciozvârtă de putere) totul e un joc-război ca știu și eu, șahul. Noi, cetățenii suntem masa de manevră și pe noi trebuie să ne joace în așa fel încât să le iasă planurile. La faza de acum cu covidul e așa: când s-a văzut că treaba se împute psd-ul a ieșit de la guvernare, hai să facă opoziția rahatul praf ca să avem după aia o șansă la viitoarele alegeri. A venit și minunea de pandemie. Vine relaxarea. Ce face psd...

Săptămâna asta a fost tare sucită. Și la fel toată lumea. Inclusiv eu, nimic de zis. De la un minut la altul pai pica un plan, se mai schimba o chestie, se amâna, se anula sau se suprapunea ceva, în orice caz nimic nu mergea lin. Și ata îmi dădea o stare agitată, nemulțumită, grrrr. Cu scurte momente în care îmi dădeam seama că stai așa, ba nu e treana mea, ba e agitație provenită de la agitația altora, ba aia e, degeaba te enervezi că oricum nu depinde de tine. Apoi un soi de liniștire. De fapt, aia e, planurile se schimbă, și de cele mai multe ori nu din cauza mea. N-am control și nici n-am de ce să am. Nervozitatea îmi țopăia în cap doar pentru că priveam la ce NU mai pot face (deși aș fi vrut). Dar nu vedeam ceva mai important: faptul că, picând planul ăla, s-a eliberat timp sau loc pentru altceva. Pot alege să fac altceva. E o șansă să bag în program ceva ce nu încăpea. Să reordonez niște priorități, în funcție de ce este, nu de ce nu mai este. Că da, timpul e limitat și n-ai cum ...

Fără mânie sau nervi, privind semi-detașată la spectacolul politic mi-am dat seama: pe politicieni îi interesează doar să iasă bine dintr-o situație, oricare ar fi ea, „să se scoată”. Nu să rezolve ceva, nu să facă ceva, ci doar să dea bine. Nu contează cum. De aia cei de la putere trebuie să se laude, să se scuze, să dea vina pe anteriorii, pe situație, pe lipsuri, pe mama, pe tata pe orice. Iar ăia din opoziție musai trebuie săi acuze pe cei de la putere. Uite ce proști, incompetenț și cum nu știu ce să facă. Și să le reproșeze chestii de care sunt la fel de vinovați (că doar au fost și ei la putere ănainte și au făcut rahatul praf). Deci? Nu de la politicieni ai de ce să aștepți ca ceva să se îndrepte și să funcționeze. Rolul lor actual nu e de a face, au doar rolul de a părea șmecheri sau de încredere și de a „se scoate”.

După examenul de la cățărare eram obosită.   După rateul de la jumătatea primului traseu mă dureau difuz mâinile. Senzația de la cățăratul pe stâncă e cu totul altfel față de cățăratul la sală. Toate denivelările, chestiile pe care nu le vezi, zăpăceala când ți se zice să muți piciorul stâng dar tu ești cu greutatea pe el și pur și simplu nu-ți dă prin minte să pui dreptul lângă stângul ca apoi să muți stângul și din asta ești dezechilibrat, obosești și nu mai știi ce să faci, că n-ai cum să te odihnești ca să gândești și na, te dai jos cu un gust amar, of, n-am putut.  Pe urmă când dai restanța pe celălalt traseu ești mult mai nesigură decât dacă o porneai acolo din prima și oricum ești mai obosită, te chinui, nimic nu merge lin, te gândești la diversele sfaturi primite la sală de la instructori, îți vin în minte alea cu genunchii flexați și mâinile întinse, dar acum ți se strigă ridică-te pe picior, îndreaptă genunchii, tot îți alunecă ba un papuc ba altul, ba simți că mâna ...

Cum e când o viață alergi după fluturi colorați, iluzii frumoase, ca să îți umpli sufletul de culoare și încântare. Și la un moment dat rămâi uimit pentru că de fapt n-ai nevoie de iluzii minunate ca să aduci culoare și viață și trăire în sufletul tău. Toate astea erau deja acolo, cu mult înainte să începi să alergi după fluturi. Erau acolo de la început, doar că nu le-ai văzut. Pentru că nici nu te-ai uitat. Propriul suflet nu ți-l recunoșteai. De fapt nici nu credeai că există așa ceva. Trăiai ca și cum aveai un mare gol în loc de suflet, deși săracul de el avea răbdare, aștepta, îți mai făcea semne din când în când, te mai ajuta discret când te împotmoleai prea tare. Era, iar tu erai nemulțumită cu ce erai, cu ce credeai că ești, sau mai degrabă cu ce credeai că nu ești. Căutai la alții confirmarea că ești, că meriți, că poți fi iubită, acceptată, asta pentru că aveai impresia că nu ești și nu meriți... Dar orice se întâmplă sau oricât ți-ar fi confirmat oricine, tot universul chiar...