A început bizar, pe când mergeam pe străduțe lăturalnice, bucuroasă că mă pot plimba mai mult. Aveam ideea deloc originală să postez în fiecare zi un nume de stradă gen Carpați, Bucegi etc (sunt multe în zonă) și să zic că am fost în nuș'ce munți sau zone. - Nu mai poza! se lamentă o voce în mintea mea. - Da' de ce?
Ok! Nu mai postez atunci. Dar e bizar! Nu văd niciun motiv, nu simt asta.
După care mi-am găsit niște explicații cam de cacao și abia muuult după mi-am dat seama. Da! Sunt dependentă de facebook. Pierd o groază de timp holbându-mă la ceva ce nu e realitatea mea. Fug de ceea ce e de fapt în jurul meu. Exact ca maică-mea, pe care o judecăm că stă toată ziua la televizor și nu face nimic. Deci da, e nevoie de dezintoxicare. Să folosesc timpul ăsta pentru viața mea, nu pentru ale altora. Să văd lucrurile care sunt aici, acum lângă mine și să fac, să gândesc, să mă relaxez, să meditez. Fără refugiați îndoielnice și fugi în altceva.
Altceva. Dacă tot stăm în case izolați, și ne-am mutat viața în facebook, zoom, google, youtube, instagram sau cine știe ce, ne-am teleportat centrul gândirii spre oriunde în afara "închisorii" de acasă, cum ar fi că brusc prin cine știe ce cataclism accident ceva să nu mai avem energie electrică? Atunci unde am mai fugi, în ce ne-am mai refugia? Și, mai importat, oare cum am mai comunica între noi? Oare ne-am dezvolta alte moduri de comunicare gen telepatie sau altceva că să supraviețuim?
Salt cu gândul. De la virtual la real, aici, acum - ca fereastra asta. Fereastra există, e aici și atât. Nu e nicio judecată aici. Copacul ăla e aici și atât! Fără cauză, fără scop, nu are nicio vină că e aici - nu ai ce să judeci sau să analizezi. Dar la oameni judecăm (și uneori extrapolăm și al altele). Ăla care scuipă pe jos. Judecăm. Deși faptul e doar fapt. Judecată e construcția noastră: e neigienic, e scârboos, e necivilizat, e nesimțire. Dar astea doar noi le atribuim, ăla face așa pentru că-i e simplu așa, pentru că a văzut în mediul lui că se face așa, noi îl judecăm pentru că în mediul nostru nu se face asta, e lipsă de educație, nesimțire etc. Dar tare bizar a fost gândul ăsta legat de vină și judecată - cum că de fapt nu există așa ceva decât în mintea omenească, noi am inventat-o (mă rog, stră-stră-strămoșii) și am interiorizat-o așa de mult încât nu putem face diferența între ce este un fapt real și ce este încărcătura lui de construcții umane.
Alte gânduri, legătura s-a disipat, exercițiile zilnice cu pauzele de rigoare, a, la 8 e un film interesant, Celebritate, aș vrea să îl văd a, dar zisese să fac curat în cămară, eh! nu am timp până la 8, las pe mâine - ei, dacă ai folosi timpul pierdut pe facebook, ai reuși ei bine așa e, deci da, am optat pentru jumătate de cămară și apoi să văd ceva din film, bine am făcut că filmul oricum nu mi-a prea plăcut. L-am abandonat în favoarea lecțiilor.
Alt calup de gânduri. Mai haotice un pic. Le-am și uitat în mare parte. Era ceva cu mintea spune ceva, inima altceva, dar dacă mintea n-ar mai fi orgolioasă și ar merge pe mâna inimii... ar merge de minune împreună. N-ar mai fi veșnica prăpastie dintre rațiune și simțire, n-am mai fi veșnic sfâșiați de porniri antagonice. Și am fi în armonie, am putea face chestii constructive, nemaifiind preocupați de lucruri irelevante și de lupte.
Comentarii